Se pare ca, in peisajul cultural romanesc, asocierea „spiritului“ (sau a „spiritualitatii“) cu ideea de „criza“ a avut dintotdeauna o pozitie privilegiata. Acesta a fost primul meu gind, dupa ce am remarcat ca titlul cartii lui Allan Bloom, The Closing of the American Mind, a devenit in limba romana Criza spiritului american. O „inchidere“ in sau inspre o anumita directie nu inseamna neaparat o „criza a spiritului“.

Privita insa mai de aproape, aceasta observatie conduce la o alta, mai interesanta, mai fertila poate, legata de necesitatea de a re-gindi sensul ideii de „criza spirituala“. Dincolo de intrebarile specifice legate de cartea lui Bloom, bine puse in evidenta si luminate din diverse unghiuri in articolele aparute in numarul precedent al Observatorului cultural, lucrarea scrisa in urma cu douazeci de ani ne obliga sa reflectam asupra notiunii de criza in domeniul cultural. Fiindca despre asta este vorba in cartea profesorului american. „Spiritul“ este un concept greu de definit, iar atunci cind exista, definitiile propuse sint, in mai toate cazurile, imprecise, facind astfel imposibila o fixare suficienta a conceptului pentru a-l transforma intr-unul cu adevarat „operativ“ (vezi, de exemplu, articolul lui Mircea Vulcanescu, Spiritualitate, care ramine, pina astazi, un fel de ghid in aceasta directie. Nu ma refer deci la conceptul folosit de Hegel si de urmasii sai, ci la „spirit“, „spiritual“ si „spiritualitate“ asa cum au fost definite si discutate in contextul romanesc in anii dintre cele doua razboaie mondiale).

Ce ar insemna deci o „criza spirituala“ (sau a „spiritului“) in comparatie cu una politica, sociala sau ecologica, spre exemplu? Acestea din urma au ca numitor comun – indiferent care va fi definitia lor „stiintifica“ – un caracter temporal acut, nevoia de a li se gasi o rezolvare cit se poate de rapida. inscris in esenta