Ce inseamna politic si apolitic in era mitologiei cotidianului? Pentru Hans-Thies Lehmann, politicul in artele spectacolului (in teatru, cu preponderenta) nu e o chestiune de tema si nici macar o chestiune de limbaj, si e o chestiune de stil si mijloace in masura in care acestea determina structural relatia performer-ului si a spectacolului-performance cu participantul-martor.
Lehmann vorbeste despre o suspendare a legii, si califica drept frustrant sentimentul spectatorului de a-si dori sa vada legea suspendata si dincolo de spatiul artei. Politicul, insa, il transforma de fapt pe cel care in teatrul traditional e spectator (cel care priveste) in martor, in participant activ prin empatie. Aici intervine, totusi, elementul riscant: caci participarea empatica poate mult prea usor aluneca in sugestia voyeurismului.
Nu exhibarea subiectivitatii in sine1, deschiderea sinelui catre un celalalt-spectator e marca unui spectacol politic (desi, crede Lehmann, „Definitia a ceea ce poate fi numit performance si unde poate fi trasata, de pilda, granita unui comportament exclusiv exhibitionist si ambiguu devine de asemenea imposibila.“, in lumea spectacolului contemporan), insa aceasta exhibare deschide o cale pentru spectator pe care el se lasa dus si unde se poate simti, la o adica, abandonat fara busola. E o cutie a Pandorei pe care, in momentul in care o deschizi, nu poti decit sa-ti asumi urmarile.
N-o sa spun acum ca procesul investigarii propriilor limite si propriilor nevroze este, per se, un act de fortare a spectatorului/martorului in postura voyeuristului, pentru ca nici macar n-ar fi (intru totul) adevarat. El insa transcende aceasta postura doar atunci cind il face pe spectator participant la cautarea de sine a artistului, atunci cind artistul nu i se ofera ca atare, ca „exponat“ intangibil, de privit prin sticla vitrinei (un al patr
