Violenta! Violenta peste tot! Violenta cit cuprinde! Violenta intre indivizi, intre grupuri etnice sau religioase, violenta inspirata de ura si respirata prin toti porii, intre grupuri de interese, fel de fel de interese si dezinteresatele intolerante ale urii de sine. Violenta in familie, in societate, pe strada si in mijloacele de transport in comun. Razboi cotidian, in aer, pe pamint, si mai unde, intre si printre noi.
Care, cine, cum? Violenta a ajuns sa faca parte din meta-fizica existentei noastre. Traim cu ea, ne-am adaptat la ea, o cautam, o cerem, o cersim. „Oh, Doamne, da-ne putina violenta!“, ar putea relua peste ani Janis Joplin teribilul ei lamento din “Oh, Lord, give me a Mercedes Benz!“. Liniste? Pace? Tihna? Ce-o mai fi si asta, ce plictiseala! Dupa miile, zecile, sutele de mii de filme de groaza si aventuri, cu fel de fel de orori imaginabile si greu de imaginat, dupa atitea si atitea documentare care au contabilizat sinistrele intimplari si fapte cu adevarat inimaginabile din istoria lumii, ce-ar mai ramine de consemnat? De analizat. Sau de distrat. Vrem „chestii“ extreme, ne dorim suspans, emotii tari, o simpla si naturala moarte nu mai intereseaza pe nimeni, devine iritanta, nu face rating, vrem ceva socant, dur, aspru, inedit, nemaipomenit, excesiv si unic, ceva de smirghelit anosta existenta cotidiana, da, asta-i viata, o lupta, ce sa-i facem, umanitatea si-a devorat propriul ei umanism. Chiar asa? Chiar asa!
Un film ca Bonnie and Clyde (pe TVR 1), din 1967, cu Faye Dunaway si Warren Beatty, pare o simpla joaca de copii, dupa ce am vazut ce s-a petrecut ieri in Vietnam si ce se petrece azi prin Irak. Alegerile din SUA cistigate de democrati vor da peste cap toate socotelile neoconservatorilor de la Washington. Demisia lui Donald Rumsfeld este doar inceputul. Va urma. Vor urma in lant consecinte, unde vrem si unde nu gi
