Vreau de mult sa scriu despre Caragiale. Ceea ce, cititorul isi da seama cu siguranta, nu e prea usor. Nu e usor in general: ce se mai poate scrie despre un autor atit de interpretat si reinterpretat cum este el? Ce se mai poate scrie despre un autor a carui opera a fost analizata de Vianu si Calinescu, Ibraileanu si Cioculescu, Iorgulescu si Florin Manolescu, Steinhardt si Vartic?
Si nu e usor pentru mine insumi: in cercurile de caragialisti si caragializante, probabil nu e primit cu bratele larg deschise un amarit de ungur care mai si vorbeste despre pacatele romanilor – asa cum, amintiti-va, nici grecul de Caragiale n-a fost primit cu entuziasm la vremea lui.
M-am gindit ca, totusi, jocurile nu sint facute inca daca ne gindim ca in legatura cu un scriitor genial cum a fost Caragiale nu se poate vorbi despre o interpretare incheiata o data pentru totdeauna, cu atit mai putin in vremurile noastre, cind abia mai avem curajul sa pomenim despre ceva definitiv sau absolut.
Am scris deja despre el, dar numai citeva tablete sau cel mult eseuri mici in limba maghiara, in care am avut prilejul doar sa lansez citeva idei referitoare la fenomenul Caragiale, dar care m-au convins si mai mult ca odata si odata trebuie sa incerc sa scriu o analiza mai adinca.
Cred ca a sosit momentul. Simt ca am ajuns la limita gindirii mele, adica la limita cind trebuie neaparat sa scriu, oricare ar fi rezultatul. Sper sa nu fie deplorabil.
in cele ce urmeaza trebuie sa-i multumesc mai ales lui Jan Kott si Georges Banu. impreuna, m-au facut sa inteleg ca teatrul este o arta a actualitatii, a sentimentelor si gindurilor nascute in noi datorita spectacolului si/sau textului. Pe Kott nu-l intereseaza daca Shakespeare l-a cunoscut pe Goya (nu l-a cunoscut, fireste, acesta din urma, cum bine se stie, traind la sfirsitul secolului al XVIII-lea-inceputul se
