O piesa de teatru poate fi foarte buna. La fel un scenariu, o dramatizare. O viziune regizorala poate fi eminenta. Un spectacol – uluitor, novator. Actorii pot fi sclipitori, iluminati de inspiratie. Scenograful poate face arta plastica vie. Si asa mai departe. Mai rar, extrem de rar, greu de premeditat, un spectacol teatral poate fi si un eveniment cultural in sensul cel mai larg al cuvintului, poate locui in aceeasi incapere cu esentele spiritului.

Pentru ca transcende pariul propriei arte spre a se intoarce iarasi pe teritoriul ei, impingindu-i macar un pic mai departe granitele, limitele.

Ei bine, eu cred ca asa ceva s-a intimplat la Constanta, la Compania „Ovidius“ (care e un fel de parte a Teatrului National orasenesc, care nu e prea clar daca, din perspectiva administrativa, exista ori ba). As fi vrut sa scriu ca autor palpabil, cum sa zic, e regizorul Radu Afrim, dar (desi, va jur, 99% din mine e de un pozitivism enervant!) cred ca o lingurita de transcendent si-a vinturat aripa in aceasta poveste.

Si iata cum: de mai bine de treizeci de ani de la „redescoperire“, de aproape saptezeci de ani de cind pluteste printre galaxii, un pentru totdeauna tinar evreu din Botosani, orfevrier de stari, instrumentind pe cararile simtului rafinat al umorului cu o limba romana de o contemporaneitate extrema, lasind sa alunece in retorta panaceul sentimentalismului omenesc si vigoarea erosului in torente, este tot pe drum, mereu pe drum intre gutiera pe care a stat ca si nemiscat ultimii zece ani din viata (adica de la 19 la 29 – sic!) si ochiul ipotetic al cititorului de azi. Pina una-alta, citi profi de citire romaneasca isi anunta la vreme elevii ca exista ceva mai important decit grajdul in care isi parcheaza patrupedele largite familii de Jderi, ca sa nu zic de tot soiul de Mitreacocori, ca nu doar cazmaua capitanului Ion cel crapat la teasta s