Mi-am luat o oră de rezervă ca să ajung la aeroport, ceea ce ştiam că este prea de-ajuns la New Orleans, asta dacă nu ridică ăştia nivelul de alertă şi încep să vîneze teroristul care zace în fiecare, căci e al dracului de greu să-l găbjeşti şi să-l pui pe tavă. Taxiul a venit la 6 dimineaţa în faţa casei mele, aşa cum promisese compania, şi m-am repezit în el, aruncîndu-mi sacul de voiaj pe bancheta din spate.
- Te grăbeşti? - m-a întrebat taximetristul. Era un bătrîn cu părul argintiu şi cu un aer de mulţumire amuzată.
- Oarecum, dar am ceva timp.
- Ei, atunci o să-ţi spun. Sînt cel mai bătrîn taximetrist din New Orleans, am şaptezeci de ani şi ştiu aproape totul, dar ceea ce am aflat ieri nu ştiam. Nepoata mea, o fată tînără, de 24 de ani, care încă mai locuia la Houston, a murit în somn acum trei luni. Au adus-o aici, ca s-o înmormînteze în cripta familiei, dar în locul ei fusese pus altcineva. Au aşezat-o temporar într-o altă criptă. Ieri au venit cu un buldozer să o ia de acolo şi s-o pună în locul ei de drept. Nu putrezise deloc, trupul ei era la fel de proaspăt ca în ziua în care o înmormîntaseră. Nu am mai văzut nimic de genul ăsta şi, crede-mă, am văzut destule. Ştiu o mulţime de lucruri şi uneori oamenii mă plătesc să le fac un tur, ca ciumecii ăştia de acum cîtva timp care mi-au dat trei sute de dolari pe toată ziua ca să-i învăţ lucruri pe care nu le ştiau, dar chestii de-astea cu morminte închise şi deschise n-am mai văzut.
N-am ştiut ce să-i spun. Nu numai că nu mai văzusem nici eu aşa ceva, dar nu văzusem nici ceva cît de cît asemănător. Taximetristul nu mergea spre aeroport pe drumul obişnuit. Am luat-o pe o stradă dintr-un cartier inundat şi aproape am oprit în faţa unei ruine scălîmbe.
- Asta a fost casa mea, a spus el. A trebuit să mă evacueze cu elicopterul. Apoi a arătat către alte case de pe stradă. Asta era a
