Triada valorilor republicane (libertate-egalitate-fraternitate) se regăseşte în trunchiul familiilor politice din Europa contemporană. Partidele liberale cultivă libertăţile (de la doctrina statului minimal, pînă la atitudinea laissez faire în economie). Partidele socialiste insistă pe egalitatea şanselor sau pe ambiţia justiţiară de a redistribui, periodic, profiturile. Partidele populare (creştin-democrate) urmează calea solidarităţii comunitare, deschisă prin educarea responsabilităţii. Bineînţeles că am vrea un singur "copac", de pe ramurile căruia pot fi culese, la alegere, toate cele trei soiuri de fructe, dar asta e fie imposibil, fie indezirabil, din motive de totalitarism. Pînă la urmă, ni se cere să alegem, în funcţie de propria agendă axiologică. Există în fiecare dintre noi un accent ascuţit, o preferinţă eminentă. După mine, creştin-democraţia e adevărata cale de mijloc, locul vizionar unde imperativele libertăţii se conciliază cu datoria egalităţii. Dacă urmăreşti doar libertatea, frizezi la limită anarhia ori cinismul amoralităţii. Dacă te obsedează egalitatea, derapezi eventual în demagogie sau contraselecţie socială. Admit că şi sensibilitatea creştin-democrată are propriile patologii. Practicanţii ei riscă, de pildă, căderea în utopia de falanster sau într-un personalism filozofico-teologic ostil realităţilor create de piaţă.

Comunismul ne-a dovedit că societatea fără clase se reduce la un program de pauperizare forţată, vinovat de atrofia creativităţii şi anihilarea competiţiei sănătoase. Capitalismul emergent ne dovedeşte, pe viu, că banul corupe, subjugă şi distruge ierarhiile de merit, promovînd - în palidă compensaţie - o plutocraţie discreţionară. Singurul model de societate pe care nu l-am experimentat, din nebuloase pricini de "tranziţie", este acela creştin-democrat. Eu, unul, cred cu tărie că momentul decembrie 2006, cînd natura