Întîlnirile dintre oamenii de teatru români, indiferent că au loc înăuntrul sau în afara instituţiei, indiferent că sînt riguros organizate ori cu totul (cum se zice în noua limbă de lemn) informale, indiferent, altfel spus, că se petrec în jurul unei mese rotunde foarte oficiale ori al unei ţuici fierte foarte particulare, au ca esenţă, într-o formă sau alta, plîngerile. Toată lumea se plînge de ceva sau de cineva: dramaturgii se plîng că nu sînt jucaţi, directorii de teatru se plîng că nu au ce juca, actorii se plîng că nu li se dau roluri (bune), regizorii se plîng că nu au actori pentru rolurile (bune) din montările care, de altfel, nu beneficiază nici de bugetul necesar, actorii, regizorii, dramaturgii, directorii de teatru, scenografii (probabil, şi maşiniştii) se plîng de critici, criticii se plîng de actori, regizori, dramaturgi ş.a.m.d., plus că mai plîng, din cînd în cînd, dezinteresat şi retoric, şi plîngerile celorlalţi, adică plîng că dramaturgii nu sînt jucaţi, că directorii de teatru nu au ce juca etc. etc. Cine stă să asculte rămîne cu impresia că toţi aceşti oameni sînt sincer şi profund preocupaţi nu doar de propria soartă profesională, ci şi, pe cale de consecinţă logică, de soarta teatrului românesc şi (fireşte) a culturii naţionale în ansamblul ei.

În timp ce noi plîngem şi ne plîngem, alţii lucrează. Rezultatul este că de teatrul românesc se ştie astăzi tot mai puţin în lume, în timp ce teatrul unguresc, teatrul bulgăresc, teatrul ucrainean, teatrul sîrb (ca să-i pomenesc doar pe vecini - noroc că nu are şi Marea Neagră teatru) sînt (re)cunoscute, comentate, lăudate. Ei există. Noi (ne) plîngem.

Aceasta a fost însă o simplă introducere într-un subiect pe care (realitatea mă obligă) am să-l atac mai viguros în săptămînile ce vin. Chestiunea de care voiam să mă ocup acum este alta, dar ea se leagă în mod subtil de plîngerea genera