Referendumul din octombrie cu privire la statutul regiunii Kosovo a fost încă o etapă în prelungirea provizoratului: nici cei direct interesaţi, albanezii şi sîrbii, locuitori ai acestui teritoriu, nici reprezentanţii organismelor internaţionale, care veghează la menţinerea fragilului echilibru de acolo, nu pot pune pe masă o soluţie satisfăcătoare pentru ambele părţi. Textul noii Constituţii sîrbe, aprobat de 52% dintre cei peste 50% dintre alegătorii prezenţi la vot, consfinţeşte, în preambulul său, statutul regiunii Kosovo: este parte integrantă a Serbiei. Nimic nu e mai puţin sigur decît durata acestei afirmaţii.

Bisericile şi mănăstirile ortodoxe construite în secolul al XII-lea, în ceea era pe atunci inima Imperiului Sîrb, au căzut o sută de ani mai tîrziu sub stăpînirea Imperiului Otoman, situaţie în care s-au găsit timp de 5 secole: sîrbii au plecat sau au trecut la religia învingătorului. După cel de-al doilea război mondial, ca parte a Iugoslaviei Federale, sub Tito, Kosovo se bucură de o autonomie binevoitoare, pînă la autoguvernare (1974). În 1981, tentaţiile separatiste ale provinciei sînt lichidate cu ajutorul armatei, iar în 1987, viitorul preşedinte Slobodan Miloşevici, într-un discurs devenit celebru, promite minorităţii sîrbe că o va apăra în orice condiţii. În 1989, Miloşevici suspendă autonomia de care se bucura pînă atunci provincia, în 1990, liderii albanezi declară independenţa; Belgradul dizolvă structurile de putere de la Pristina, muncitorii şi funcţionarii albanezi sînt concediaţi. Grevă generală. Sub conducerea lui Ibrahim Rugova, se organizează structuri paralele de învăţămînt, de administraţie, dar faţa paşnică a luptei pentru independenţă este dublată de pregătirea de luptă: se organizează şi se înarmează formaţiunile de rezistenţă - Armata de Eliberare a Kosovo. Tensiunile devin conflict deschis în 1998 cînd, în urma unui at