"Faptul că în topul iubirii pentru eroii neamului nu apare nici măcar Caragiale... mă alarmează." (Zoe Petre în Ziua, la 27.10.2006)

Viaţa fanatismelor nefiind niciodată uşoară, nu-mi vine la îndemînă să recunosc - printre atîţia oameni inteligenţi şi liberi în idei cîţi răsar azi în proporţie de masă şi ceas de ceas din adîncul poporului meu - că mi-am păstrat unul: sînt un fanatic caragialian. De oricîte altele m-am scuturat, lepădat şi căit - şi au fost cîteva, nu glumă! -, acesta a rămas imposibil de dezlegat, de smuls din rădăcină (şi încă ce rădăcină!), greu de moderat, de îmblînzit. Îl ţin - fără jenă - icoană; mă surprind formulînd cu simplitatea lui Gherea către Korolenko, atunci, la 1912: era "cel mai inteligent om pe care l-am întîlnit"; nu-i găsesc slăbiciuni nici unui text semnat de el; nu-i văd limitele; nu-l pot demitiza, rezistă perfect politic, estetic, ironic, nici o dreaptă sau stîngă nu-l pot manipula, ba dimpotrivă, el le agasează, el le tachinează, ca să mă exprim blînd, acea blîndeţe de el descoperită, "blîndeţea care exprimă cea mai hotărîtă scîrbă de viaţă"; oriunde îl deschizi, vibrează voios şi profund ca Mozart pentru Stendhal, ca Stendhal căruia Valéry îi găsea suprema calitate în vivacitate. E un fanatism care are toate datele emoţionale - de la iubire şi dor în plină zi, ca după tata, pînă la fascinaţie şi fandacsie - fandacsia că "nimica mişcă", în România, fără Caragiale. A renunţa la el îmi apare ca o nenorocire naţională. Ar fi un sfîrşit de inteligenţă. Recunosc că sînt vulnerabil, precum aceia care au consacrat, cîndva, cultul raţiunii în temple. Cum să mai faci, azi, cultul personalităţii în România? Poate în Rusia, poate în Irak... Mi-o spun zilnic, aproape cîntînd, oftînd şi privind în jur: cultul lui se poate, ai voie, nu-i păcat, fă-l şi lasă-i să urle!

Ca să nu apar ca un monstru dogmatic şi intolerant (ei, ş