De cîţiva ani, de cînd ţin această rubrică, nu am scris niciodată, propriu-zis, despre emisiunea Garantat 100%. Am amintit-o, cîndva, într-o listă cu emisiunile pentru care aş vota oricînd, dar nu i-am dedicat niciodată un articol cap-coadă. Pe cînd mă uitam, zilele trecute, la această emisiune, mi-a trecut prin cap întrebarea de ce totuşi nu am făcut-o. Cu atît mai mult cu cît Garantat 100% este una dintre cele mai bune emisiuni pe care le putem vedea la noi, o formulă excelentă de a vorbi despre cultură la televizor.
Emisiunea lui Cătălin Ştefănescu este, în primul rînd, o expresie a bunului-simţ. Este ceea ce ar trebui să fie normalitatea. Nu are asperităţi sau colţuri de care să te împiedici şi, astfel, aparent, nu ai multe lucruri pe care le poţi zice despre ea. Spui că e bună, şi cu asta ai spus totul. Pe de altă parte, e mult mai la-ndemînă să scrii despre ceva care te scoate din sărite. Dacă aberaţiile te animă şi-ţi scormonesc spiritul critic, cu normalitatea vrei să convieţuieşti, şi atît. Nu îţi dă ghes s-o analizezi şi să-i despici firul în patru. Poţi s-o constaţi şi, cel mult, s-o descrii.
Emisiunea Garantat 100% există - cu acest nume sau nu - de aproape şapte ani. Nu se ocupă cu organizarea focurilor de artificii (care, oricum, dispar la fel de repede cum apar), ci construieşte, aşezat, lucruri durabile. Asta nu înseamnă că spectaculosul nu există în emisiunea Garantat 100%; dar el nu este cel mai important ingredient, ca în alte cazuri, şi, oricum, nu e din acelaşi aluat ca acela pe care-l întîlnim îndeobşte la producţiile de pe sticlă. De altfel, formula de început a emisiunii făcute de Cătălin Ştefănescu ne spune foarte multe despre concepţia lui cu privire la ceea ce e spectaculos: pe vremuri, cînd emisiunea avea un alt nume, invitaţii pe platou erau oameni simpli, dar care făceau ceva demn de luat în seamă. Prin urmare, nu e vor
