La sfîrşitul veacului al XIX-lea, motivul "copilului mort" circulă de la o operă la alta. Îl regăsim în Micul Eyolf de Ibsen, în Interior şi Moartea lui Tintagiles de Maeterlinck, în Pescăruşul sau Livada de vişini de Cehov. Deşi raţiunile acestor decese variază, ele se produc întotdeauna în afara voinţei umane: boli, mai mult sau mai puţin diagnosticate, accidente sau înec, căderi... neprevăzutul tragic intervine de fiecare dată spre a tulbura vieţi, spre a sfărîma alianţe, oficiale sau nu, cu alte cuvinte spre a răvăşi fiinţele care îndură şocul dispariţiei unui copil. Consecinţele sunt extreme, deoarece, de fiecare dată, protagoniştii se confruntă cu năruirea proiectelor lor existenţiale, resimţind, totodată, frîngerea legăturii organice fondatoare. În felul acesta, mortalitatea infantilă, frecventă în epocă, ceea ce ar putea explica, în ochii unora, înmulţirea acestor decese, se găseşte integrată - şi insistăm asupra acestui lucru - în registru simbolic, în textele epocii. "Moartea copilului" loveşte personajele ca un soi de reziduu al destinului tragic, orb şi imprevizibil. Nimeni nu îi poate ţine piept, el trebuie îndurat, asumat, la fel şi urmările lui. "Moartea copilului" are brutalitatea violentă a destinului, fiind sursă de perplexitate şi îndemn la supunere. Într-o vreme în care cei mai mulţi dintre aceşti autori, de la Ibsen la Cehov, se arătau atraşi de tragedia greacă, nu e deloc absurd să avansăm ipoteza că avem de a face aici cu o resurgenţă a destinului, a ceea ce a mai rămas din el în ceasul raţionalismului triumfător.

Acestei prime interpretări îi mai putem adăuga o alta, aflată în strînsă legătură cu teama ce însoţeşte manifestările progresului, exaltat cu atîta ardoare la răscrucea dintre veacul al XIX-lea şi al XX-lea. Orgoliul acestui optimism nemăsurat se vede sancţionat de destinul care provoacă întreruperea brutală a ciclului ge