Cineva va veni, casele şi norii au vizitatori neprevăzuţi, cineva pe care o să-l parcurg cu privirea şi-o să adorm convins de capacitatea văzduhului de-a perora către cărnurile muritoare, aşa cum pe-o stradă mortul sărac este cărat la groapă într-o căruţă cu lemne, cineva uită locul şi data la care s-a născut simte o eliberare căci oricum are pistrui pe tot corpul şi se bucură privindu-i în soare, apoi îşi ascunde palmele curate şi albe ca pe nişte dale de mormînt.

Prinzînd din zbor somnul sunt apt să-ţi mărturisesc toate mîrşăviile străzilor drepte, acele case cu grădini în vînt unde mor păsări şi cad fructe, cînd aveam anii n-am avut haina iar în nuc se căscau scorburi, ploile interveneau şi ce frumoasă era iarba pe turla bisericii printre nori, dar bubele mele nu se lasă păcălite nici azi de fervoarea luminii călcînd prin poieni.

Lumina vechea mea prietenă a cărei voce dă exact pe spatele tuturor lucrurilor şi le-ncearcă tăria precum seminţele care crapă în timp ce paşi intră-n odaie iar legăturile de hamei fortifică punctele cardinale, mamă, aveam atîţia ani cîte fructe îmi aruncai tu din copac, mai exact cîte puteam eu prinde şi-a venit şi ziua în care rîul a şoptit clar iar copacul a fost fulgerat.

Adesea simţeam vara cum umblă pe străzi şi prooroceam zile mai senine în creierul munţilor, prietenul meu alpinist şi coardele lui care traversaseră creste sunt azi frînghii de rufe în grădiniţa cu zambile şi petunii, e clipa în care raza de soare învaţă zidurile să se năruie lin, ca o expediţie cu balonul în stratosferă printre norii îngheţaţi, lîngă aurora boreală.

Acum eu şi fereastra avem date precare la-ndemînă şi-i mai bine să mă las în seama oraşelor pe care le-am văzut în viaţă şi-n insula Rodos să mut tristeţea aceasta a mea care lasă urme pe pereţi, dar nu-i decît anotimpul cu chemările lui, cu semne de ap