Arestarea fostilor ministri odata cu schimbarea puterii politice a parut, in istoria Romaniei, o inventie legionara. Ea mergea mana in mana cu asasinatul politic intr-o complementaritate de zile mari: in timp ce prima tehnica urmarea anihilarea morala a fostilor protagonisti ai avanscenei politice, a doua se ocupa de disparitia lor fizica. Virgil Madgearu si Armand Calinescu, Nicolae Iorga si altii ca ei au pierit astfel de moarte violenta fara ca prin asta justitia sa fi triumfat intr-un fel. Cei infranti au fost, mai degraba, asa cum o stim cu totii astazi, romanii insisi. Totusi, tehnica nu a disparut odata cu punerea sub acuzare a capeteniilor legionare si a legionarismului de catre Ion Antonescu. Ulterior, dupa cel de-al doilea razboi mondial, au patentat-o comunistii, intentand marile procese in care acuzatii erau figuri ca Iuliu Maniu, Constantin Argetoianu etc.
Faptul ca liberalii si democratii de stil nou dau astazi semne ca ar intentiona sa perpetueze acest narav nu este deloc linistitor. Nu din pricina bietilor "fosti", care se vor descurca ei, in cele din urma, dupa obiceiul locului. Ci pentru ca ii indica in mod precis pe cei din arcul guvernamental mai aproape de ereditatea totalitarismelor decat de liberalismul si democratismul de tip burghez.
Ceea ce s-a pierdut iremediabil este, pesemne, stilul politic intronat de Carol I. Afacerea Strussberg - a cailor ferate -, tentativa de lovitura de stat cunoscuta sub numele cvasiparodic de "Republica de la Ploiesti" (de care nu au fost straini nici C.A. Rosetti, nici Gh. Bratianu), alte circumstante, au dat, si in longeviva domnie a primului rege al statului roman, suficiente motive pentru a actiona in justitie un fost ministru sau altul. Cu toate acestea, monarhia a stiut de fiecare data sa rezolve lucrurile intr-o maniera mai putin triviala. Dezonorandu-si fostii dregatori, fie ei si vinovati de
