De la o vreme, Crin Antonescu s-a transformat în titirez. Nu e zi lăsată de Dumnezeu să nu convoace o conferinţă de presă, să nu apară la vreun post de televiziune, să nu comenteze la radio, în Parlament - oriunde se află vreun gură-cască dispus să-l asculte. Deşi vorbeşte coerent, deşi pare sigur de sine, deşi te asigură, din două în două cuvinte, că are dreptate, Crin Antonescu îţi trezeşte maximum un zâmbet condescendent. Veşnic încruntat, vehement ca un copil căruia Gigel i-a luat mingea, vindicativ şi cu o nedomolită poftă de harţă, personajul poate fi chiar simpatic. Fără să aibă cine ştie ce abilităţi, fără să-şi demonstreze capacitatea de-a face, practic, un lucru - cât o fi el de mic, el dă impresia unui atotştiutor.
Una peste alta, mi se pare că acest mărunt politician a cărui vervă îi depăşeşte cu mult capacităţile de acţiune e un element dizolvant, în orice compoziţie l-ai pune. Mi-l amintesc din perioada în care era membru PAC şi exersa acelaşi rol fără partitură. Ajuns, nu se ştie cum, pe o poziţie de oarecare vizibilitate în PNL, Crin Antonescu îşi imaginează că-şi poate permite orice. (Există o expresie franţuzească despre situaţiile în care indivizi de calibru mic se consderă buricul pământului. Nu-mi permit s-o citez aici, dar i-o ţin oricând la dispoziţie d-lui Antonescu pentru consultare şi confruntare.) Împarte note şi stabileşte raţii de penitenţe, distribuie indulgenţe şi pune cu genunchii pe coji de nucă, în fine, se crede ditamai dispecerul destinelor de pe scena politică a României.
Ei bine, dl Antonescu nu e chiar aşa de principial cum ar dori să se înfăţişeze din simplu drag de adevăr şi dreptate. Dl Antonescu se visează preşedinte al liberalilor! L-am văzut într-o emisiune de televiziune (unde altundeva?!) şi expresia de pe chipul său indica o determinare mai ceva ca a săritorului cu prăjina în faţa doborârii rec
