Ceea ce ameninţa să devină o "trilogie artistică" autohtonă - după modelul aceleia academice a lui David Lodge - a fost deturnat la timp şi în chip fericit. După ce, în Căderea Bastiliei, Horia Gârbea compunea mici şarade (nostime, ce-i drept) pornind de la lumea literară bucureşteană, promisiunea unui roman cu subiect desprins din culisele teatrului părea să dubleze miza, cu şanse, însă, înjumătăţite. În cele din urmă, recentul său volum (Crime la Elsinore, Editura Cartea Românească, 2006) nu mai urmează reţeta tentantă şi destul de facilă a personajelor cu mască, a întâmplărilor indiscrete cu scriitori. Mutare cu atât mai inspirată cu cât o asemenea deconspirare a mediului actoricesc ar putea lesne aluneca în vodevil. Şi, în fond, cu ce folos?

Aşadar, amatorii de filiaţii sau de identificări vor avea surpriza de a rămâne blocaţi în ipoteze. Teatrul Naţional "Străbunul Dromichetes" din Călăraşi, în care se petrec toate intrigile volumului, e impenetrabil cu instrumentele versatilelor mondenităţi. Numele actorilor şi ale notabilităţilor locale se pretează mai greu anagramărilor. Poate ceva-ceva din biografiile personajelor să-i mai edifice pe curioşi. În tot cazul, eliberat de interpretările contextuale exersate în lectura de tabloide, romanul are numai de câştigat. Să vedem cât de mult.

Calitatea indiscutabilă a prozatorului Horia Gârbea e mobilitatea inteligenţei cu care-şi administrează umorul. Iar aceasta nefiind decât accidental un umorist. Scoase din paginile cărţii (şi din marginile stilului), fragmentele pline de haz nu pot funcţiona ca anecdote. Iar a le păstra şi a le reproduce verbatim din memorie se arată la fel de incomod, din pricina aceloraşi restricţii de stil. Mai apropiat, din acest punct de vedere, de Al. O. Teodoreanu cel din Hronicul măscăriciului Vălătuc decât de I. L. Caragiale, Gârbea nu poate pătrunde în permisivul f