Mă uit cu plăcere, pe canalul TV Travel & Living, la o emisiune despre case restaurate ori spaţii convertite în locuinţe spectaculoase, numită Grand designs. Imobile de stil Regency sau turnuri de apă victoriene, case şi hambare din epoca elizabetană, mici castele fortificate din Toscana, conace din cine ştie ce cătun francez - abandonate de comunitatea locală, surpîndu-se melancolic - îşi regăsesc astfel un partener de viaţă. Cam ca muzica veche, îşi află un nou interpret care, plecînd de la partitura lor, obţin un spaţiu viu, personal, refuzînd reconstituirea seacă.
Revalorizările clădirilor vechi pot furniza însă şi semnificative metafore. Una dintre cele mai izbutite, estetic vorbind, a avut drept obiect o capelă irlandeză din secolul al XIX-lea. Un arhitect talentat din Dublin s-a pasionat de ruina ei care, între ziduri posomorîte de piatră cenuşie, lăsa să curgă un cer la fel de vălurit şi de sălbatic ca marea apropiată. Arhitectul a cumpărat-o şi a hotărît să facă din acest spaţiu foarte înalt, cu ferestre ogivale şi epidermă severă, locuinţa familiei sale. Carcasa de piatră a fost restaurată cu impecabil profesionalism. Mai mult, amenajările interioare au fost concepute astfel încît să nu atenteze la integritatea construcţiei, să nu îi schimbe structura. În gîndul noului proprietar, ele puteau fi, într-o bună zi, uşor evacuate, iar clădirea putea fi redată - dacă s-ar fi ivit doritori - uzului ei religios.
Din punctul de vedere al remodelării spaţiului, rezultatul a fost superb. Interiorul domestic avea o uluitoare verticală, pe care o marcau, fără a o diminua, pasarele şi scări de lemn cald. Era ca un spaţiu în zbor, bine conţinut între puternicile ziduri aspre. Amploarea liturgică a clădirii dădea spaţiului privat o tulburătoare majestate. Iar materialele şi culorile nobile, regia surprinzătoare a încăperilor şi a luminii dădeau interiorulu
