* Adriana Bittel, Cum încărunţeşte o blondă. Povestiri din secolul trecut, Editura Compania, 2006.
Acum cîţiva ani, Dan C. Mihăilescu a inventat în LA&I o rubrică despre "cititul de plăcere". Invitată şi eu la răgazul hedonist, am scris, fără ezitare, despre minunatele povestiri melancolice, stenice şi pline de umor ale Adrianei Bittel. Un rus spunea că buna identificare (mai ales critică) a cititorului se realizează cu viziunea scriitorului citit, nu cu diferitele sale personaje sau idei. Pesemne la felul de a povesti - exact-dilematic, maliţios-înţelegător, melancolic şi vesel în aceeaşi frază - al Adrianei Bittel am reacţionat de la prima lectură prin predare necondiţionată, la extraordinara sa "ştiinţă" de a spune povestea (care rar se mai spunea şi în anii â80, cînd a debutat scriitoarea, dar şi acum), la inaparenta sa abilitate de a manevra timpurile şi metamorfozele personajelor, stările lor sufleteşti, viaţa din carte. La lumea inconfundabilă din poveştile Adrianei Bittel. Aş zice, ca să complic lucrurile (care par simple, dar nu sînt), că particularitatea acestei proze ţine de o poetică a amănuntului revelator, de forţa unor imagini-cheie (căci literatura - spunea acelaşi rus, cînd făcea critică - ţine de forţa imaginii, nu de idee) şi de un umor trist, cu totul special.
În volumul apărut recent şi subintitulat autoironic Povestiri din secolul trecut, Adriana Bittel reia 22 de povestiri din volumele anterioare care nu şi-au pierdut nimic din prospeţime. Dimpotrivă - aş spune -, sînt povestiri de azi (de dragoste şi moarte, de compasiune şi indiferenţă) şi de mîine. În peisajul nostru literar adeseori dezolant, povestirile Adrianei Bittel amintesc lucruri, altădată ştiute, despre forţa de reprezentare a ficţiunii, despre arta povestirii, plăcerea lecturii. Recitind aceste proze, îmi dau seama cît de importante sînt amănuntele în economia mi
