Asa cum am mai observat, spectacolele cu un singur actor - numite, in limbaj international, one-(wo)man-show - au inceput sa capete tot mai multa pondere in repertoriul teatrelor. Motivele sunt diverse, dar numitorul lor comun este comoditatea: e comod sa ai o montare necesitand decor putin (uneori, deloc), e comod sa dispui de o "plomba" care sa inlocuiasca la nevoie un titlu suspendat, e comod, la o adica, sa te certi (ca director) cu un singur artist. In ceea ce-i priveste pe actorii care se aventureaza in acest gen de spectacole, lucrurile stau putin diferit.
Si anume, comoditatea intra in discutie doar intrucat, neavand parteneri de care sa depinda, "subiectul" isi poate gestiona dupa plac timpii de repetitie, programul reprezentatiilor si alte angarale administrative; sub raport artistic, poate de asemenea, in varianta ideala, sa opteze pentru stilul cel mai convenabil vointelor si putintelor personale - desigur, cu conditia sa si le cunoasca bine. Altminteri, numai despre comoditate nu este vorba: singur in scena, actorul trebuie sa se bizuie exclusiv pe fortele proprii pentru a-i tine pe spectatori atenti si interesati, trebuie sa gaseasca fara ajutor solutii in situatiile de urgenta (o "balba", un lapsus, un accident scenic), trebuie, in fine, sa-si asume integral raspunderea in caz de esec, chiar daca a avut in spate un concept regizoral caruia i s-a pliat. Caci publicul percepe astfel de spectacole, tocmai, ca opera a unui unic creator: actorul care i se infatiseaza, singur, pe scena. Factorul risc, inerent oricum acestei meserii sublime si ingrate, pretinde, in one-(wo)man-show-uri, sa fie ridicat la cub.
Si totusi, cum ziceam, din ce in ce mai multi actori au curajul sa si-l asume la persoana I... perfect singular. Cea mai recenta premiera produsa de Teatrul "Nottara" se numeste Nemuritorul si este un one-man-show avandu-l ca protagonist
