Una dintre scenele mele preferate din cartoons este urmatoarea: ala mare (Tom, Coiotul sau Elmer Fudd) il fugareste pe-ala micu' (Jerry, Strutul sau Bugs Bunny); ala micu' e disperat, nu stie ce sa mai faca, se piteste prin diverse vagauni, ala mare nu se lasa si tot asa, pana cand ala micu' isi gaseste un protector si-mai-mare-decat-ala-mare. Atunci rolurile se inverseaza: urmaritorul devine el insusi urmarit si incearca sa se ascunda pe unde poate. Ala micu' se prinde si, dat naibii, ii dezvaluie ascunzatoarea, instaland in jurul ei o puzderie de indicatoare, beculete si sageti. Ce se intampla dupa aceea stim cu totii...
Mi-am adus aminte de episodul cu pricina parcurgand volumul Ochiul Exploziv* al lui Iulian Tanase. Ca si personajul de desen animat, poetul cauta sa ne arate pe diverse cai ca el scrie poezie suprarealista. Cea mai la indemana dintre acestea este elogiul disimulat al miscarii: "In vremea Ochiului Exploziv, am inteles, o data in plus, ca SUPRAREALISMUL EXISTA, ca numai in mintea Ignoratorilor Profesionisti suprarealismul ar fi ceva datat, clasat, depasit. Intr-o buna zi - imi spuneam - vom afla (de la aceiasi neobositi Ignoratori) ca si miracolul e depasit, ca visul este si el depasit, ca viata insasi e depasita!". Urmeaza cunoscutele spurcari adresate "literaturii" care - chipurile - ar fi distrus poezia: "Uneori e mult mai bine sa dormi, e mult mai bine sa dormi decat sa faci literatura". In fine, Iulian Tanase isi populeaza poemele cu toate cliseele dragi suprarealismului, de la exaltarea bruta a "hazardului obiectiv" si a "cadavrului delicios" pana la repertoriul tematic consacrat al curentului (corpul, visul, ferestrele, tramvaiele, umbrelele, pipele, ceasurile etc.): "In vremea Ochiului Exploziv, o umbrela verde cu maner stacojiu isi aprindea patru pipe in acelasi timp. Piciorul meu stang era pe-aproape. Ceasul arata ora 10 fara 10".
