Nu încetez să mă mir de succesul pe care îl are, de multă vreme, la noi şi aiurea, ideea de generaţie. Pentru mine, e vorba mai curînd de un concept statistic. Admit că cei născuţi în acelaşi interval de timp împărtăşesc, inevitabil, acelaşi context istoric. Şi că au în comun o sumedenie de păţanii, derivate din contextul cu pricina. Dar faptul că ştiu, ca şi colegii mei de generaţie, ce înseamnă "tezele din iulie" nu e de natură să creeze, între noi, afinităţi profunde. "Generaţia" e un fel de colectivizare a destinului individual. Uneori - o scuză pentru eşecul propriu, alteori - un mod, ilicit, de legitimare prin calităţile altora. "N-am reuşit pentru că fac parte dintr-o generaţie Ťsacrificată»!" - auzim în primul caz. Iar în cazul al doilea: "Sînt valoros pentru că fac parte din generaţia Ťde aur», sau pentru că sînt şaizecist, optzecist, nouăzecist etc.". Ar rezulta că fiecare generaţie stă sub o fatalitate de tip astrologic, ecologic sau climateric. În aerul respirat de unii sînt toxine fatale, în vreme ce în aerul respirat de alţii plutesc salutare vitamine. Pe unii, istoria îi răsfaţă, pe alţii, îi persecută. Nesănătoasă filosofie! Chiar dacă, uneori, conjuncturile par să o încurajeze. Eu cred, dimpotrivă, că nu se poate delega asupra "generaţiei" problematica nici unui "caz" particular. Meritul, răspunderea şi culpa fiecărei vieţi trebuie cîntărite în limite specifice, faţă de care "contextul" joacă doar rolul provocării şi al catalizatorului.
De curînd, a apărut ideea "normativă" a "generaţiei expirate". Înţeleg despre ce e vorba şi, în mare, sînt de acord cu argumentele invocate. România e încă adumbrită, în toate domeniile, de "foşti" care vor încă să fie. E vorba de oameni care refuză să ia notă de evidenţa defazării lor, oameni care nu simt că au ieşit din cursă şi că înţelept ar fi să facă un pas înapoi. Termenul cel mai adecvat ar fi "uz
