Oricît s-a susţinut contrarul, regăsim în operă amprenta omului şi în desenul acestei prezenţe întrezărim şi resortul intim, rana vie din care opera sa se hrăneşte şi pe care e chemată s-o vindece.

Ce se întîmplă însă cînd scriitorul e o fiinţă vitală, din rîndul celor făcuţi parcă anume pentru bucuriile vieţii, dintre cei predestinaţi să reuşească fără efort şi pentru care problemele nu sînt niciodată prea mari? Există şi specia asta de scriitor, care îşi extrage nevoia de a scrie din altceva decît dintr-o slăbiciune funciară, dintr-o rană la vedere. Nu ştii prea bine ce-i împinge pe aceştia din urmă spre literatură şi uneori spre forma ei cea mai comprimată şi mai acută care e poezia. E tocmai cazul lui Robert Şerban.

Nu-i nevoie să-l cunoşti direct şi nici măcar să-l vezi cum îşi conduce emisiunea de cultură pe unul din posturile locale de televiziune din Timişoara ca să înţelegi de îndată că omul e dintre învingători. Pentru cei mulţi, ce nu-şi iau revanşa decît în refugiul consolator al visului, asta nu sună prea bine. Dar faptele sînt sub ochii noştri: lui Robert Şerban îi iese totul cu simplitatea şi firescul ce decurge din naturile virile şi solare cărora nu le rezistă nimic, aşezate parcă neîncetat sub o zodie fericită. Or, impresia acestei vitalităţi în acord cu ordinea lucrurilor e prima şi cea mai pregnantă dintre trăsăturile volumului Cinema la mine-acasă, scos anul acesta la Editura Cartea Românească într-o ediţie elegantă ce conţine şi un CD cu lectura integrală, a poemelor de către autorul însuşi, care şi-a timbrat profesional vocea pe fondul sonor al lui Ilie Stepan.

în secţiunea în care-şi grupează Ťeroticeleť, Robert Şerban îşi face o frumoasă promoţie de mascul dominant: o foarte sănătoasă şi neproblematică disponibilitate virilă îl plasează în mijlocul unui harem stîrnit de feromoni. Poezia, care nu e dec