Nici Mircea Eliade, nici Ştefan Viziru, dublul său din Noaptea de Sânziene, nu au vrut să fie prizonieri ai Istoriei. Tot sensul existenţei lor stă în această opoziţie, în acest refuz al captivităţii labirintului. Dar dacă au vrut nu înseamnă că au şi realizat această năzuinţă - ar fi o ipoteză de lucru. Cercetările biografice recente asupra scriitorului, oneste în principiu şi prea speculative în concluzii, nu se mulţumesc să-l arate pe Eliade doar prizonier al istoriei, ci îl fac chiar sclavul ei. Paradoxul, fie el şi fals, e prea atractiv pentru a nu face ca o demonstraţie uşor măsluită să curgă în favoarea lui. Acceptăm greu că Eliade nu a fost un om ca noi toţi, că nu a fost făcut dintr-o plămadă atât de vulnerabilă. Biografia lui intelectuală, nu cea strict socială sau politică, spune cu totul altceva decât se străduiesc să demonstreze istoricii "corecţi". Demitizarea joacă feste, riscând denaturarea unui adevăr. O serie de evadări, dintre care cea mai importantă e în India (1928-1931), sunt repetiţii ale marii despărţiri de România, dincolo de cercul istoriei constrângătoare. Religiile orientale îl interesau prin prisma salvării sau a mântuirii. Mişcarea legionară l-a atras, în articolele din anii 1937-1938, pentru dimensiunea ei spirituală. Era cu totul inedit ca o grupare politică să dorească "o revoluţie spirituală şi creştină". L-a ispitit speranţa de depăşire a conjuncturilor, în nici un caz recompensa imediată a dobândirii unei puteri lumeşti. A plecat în 1940 la Londra ca ataşat cultural şi a rămas în continuare, în anii 1941-1945, consilier cultural la Lisabona, martor oarecum detaşat al dezastrelor celui de-al doilea război. Era pregătit pentru despărţirea definitivă de politică, de tinereţe, de generaţie, de biografia provincială. Treptele iniţierii fuseseră parcurse. Din 1945 se stabileşte la Paris, iar din 1956 îşi începe cariera americană, la Univ