Dacă e adevărat ce se spune că "retorica renaşte ori de câte ori ideologiile se prăbuşesc", atunci înseamnă că ar fi momentul ca, în atmosfera de rătăcire ideologică şi violenţă verbală manifeste în exces pe eşichierul politic de la noi, arta oratoriei să cunoască un necesar reviriment. Valorile ei ar putea să renască mulţumitor dacă s-ar apropia măcar de nivelul discursurilor parlamentare din perioada interbelică, despre care am mai scris. Avem, deci, o tradiţie. Ne poate umple de speranţe gândul, cu tot idealismul lui, că generalizarea unor cursuri de retorică, educative şi reeducative mai ales, ar putea redresa parlamentarismul nostru politic ajuns la maxima lui degradare. Avem cărţi recente ce nu trebuie trecute cu vederea întrucât ele ar putea deveni un bun ghid pragmatic pentru cel care este sau aspiră la poziţii politice. Cine este se poate ori remodela, ori elimina, iar cine nu este poate deveni. Politicianul trebuie trimis la şcoală disciplinării gândirii, vorbirii şi spiritului public în acţiunea socială. Nu în cele din urmă, el trebuie să înveţe demnitatea şi respectul a ceea ce este minima moralia în realizarea binelui pentru ceilalţi. Credulitatea "mulţimilor electorale", despre care vorbeşte Gustave Le Bon, poate fi uşor manipulată prin fals discurs. Induse cu o anumită abilitate, făgăduielile oratorului cu logos şi pathos, dar fără ethos, pot seduce, trezind speranţele. Din nefericire, parlamentarii noştri îşi atrag miraculos simpatia mulţimii chiar şi prin ignoranţă sau nebunie. Explicaţia nu e numai una. Ca şi inteligenţa rău orientată, ignoranţa e periculoasă în exercitarea unei demnităţi publice, oricare ar fi ea.
Pe lângă că serveşte atâtea discipline ale spiritului, retorica are o lungă carieră în politică. Politica, în înţeles clasic de apărare a concordiei şi ordinii în polis, e de neconceput fără forţa persuasivă a cuvântului a
