În legătură cu poezia lui Mircea Ivănescu s-au spus deja foarte multe lucruri, o bună parte dintre aceste afirmaţii dovedindu-se contradictorii: criticii din generaţiile mai vechi au insistat cu precădere asupra strategiilor de corporalizare a inefabilului, ignorând adesea evidenţa că poezia aceasta nu conţine aproape nimic înalt, obscur sau oracular; autorii generaţiei optzeci, la rândul lor, au stăruit asupra înclinaţiei lui Mircea Ivănescu spre (auto)ironie şi narativitate, revendicându-şi-l drept precursor şi neglijând în mod deliberat împrejurarea că, la autorul nostru, tocmai ironia este cea care conduce adeseori, şi în mod paradoxal, la intuirea unui straniu sens al fragilităţii. Aproape toţi comentatorii au recunoscut însă - pe bună dreptate ? natura livrescă a inspiraţiei m.ivănesciene, aportul covârşitor al memoriei culturale şi rolul crucial al intertextualităţii.

Ne aflăm, după câte ne dăm seama, în faţa unui scriitor care nu a încetat să nedumerească naturile conformiste, să seducă spiritele avide de ludic şi ironie, şi mai cu seamă să se plaseze într-un izbitor contrast cu spiritul dominant al poeziei româneşti de până la el, un spirit mai degrabă ceremonios, avid de gesturi sacerdotale, speculativ-metafizic şi emfatic, nesăţios cu simbolurile şi prea puţin dispus să se detaşeze ironic de propriile-i născociri. În acest context, poezia lui Mircea Ivănescu surprinde tocmai prin naturaleţe şi (aparentă) simplitate. Încă din volumul de debut (versuri, 1968) se poate observa contrastul izbitor cu poetica standard a generaţiei '60, căreia prin vârstă şi an al debutului scriitorul pare să-i aparţină. Nu vom enumera aici, din nou, argumentele care vin în sprijinul acestei afirmaţii; ne vom mulţumi doar să menţionăm împrejurarea că poetul şi-a construit opera - în plină frenezie a resurecţiei lirismului - pe un model preponderent epic, folosind ade