De la inceputul Jurnalului si pana la moartea lui Carol I, imaginea regentului apare - cum de altfel s-a putut deduce din cateva relatari ale seriei MARTORI - ca a unui personaj de figuratie dintr-un film mut. Ferdinand este prezent, exista, dar nu se pronunta, cel mult i se mai adreseaza cineva, in special Carol. Este, repet cu alte cuvinte, figura ce rezulta din primele 400 de pagini ale Jurnalului scris de catre arhiepiscop.
Imaginea confirma marturiile unor contemporani care l-au cunoscut mai bine, subliniind timiditatea viitorului rege, remarcata in portretul conturat cu sensibilitate speciala de Martha Bibescu intr-o carte de insemnari din 1927, recent tradusa pentru cititorul roman.
Pe scurt, un barbat sensibil si modest, chiar foarte modest, cel putin asa il vedea o personalitate remarcabila a elitei feminine a vremii, nu fara o simpatie anume pentru Ferdinand. In legatura confesionala fireasca pe care o avea cu biserica romano-catolica si ramanand ultimul catolic din familie, noul rege a tinut sa continue traditia instaurata de Carol I venind la Episcopia Romano-Catolica o data pe luna, la slujba. Pana atunci, insa, prima sa prezenta foarte importanta acolo fusese prilejuita de solemnitatea urcarii pe tron, oficiata la Catedrala Sf. Iosif la 18 octombrie 1914. S-au succedat apoi discutii regulate intre rege si arhiepiscop, incepand de la 8 noiembrie 1914.
In aceasta zi, la finalul intrevederii, portretul regelui se completeaza si cu o nota de umor. Altfel, insa, realitatile vremii il arata preocupat si ingrijorat de situatia politica din tara si mai ales de perspectiva tot mai greu de evitat a razboiului.
Legat de acest eveniment, papa Benedict al XV-lea, pomenit de insusi Carol I pentru stradaniile sale de a readuce pacea in Europa, solicitase din nou supusilor sai, la inceputul anului 1915, zile de ruga si de pocainta pentru pac
