Acum cîteva zile, un coleg, de profesie critic literar, a fost solicitat să recomande cîteva cărţi pentru o emisiune a postului public de televiziune. Le-a recomandat şi, desigur, a spus şi numele editurilor care le-au publicat. "Nu rostiţi numele editurilor, că e reclamă mascată", i-a spus realizatorul emisiunii. "Nu e reclamă mascată, e informare, e referinţă bibliografică", a replicat colegul. "Mă rog - a mai zis realizatorul - faceţi cum vreţi, oricum vi se taie la montaj".
Gata. E prea mult. Să ne enervăm împreună, metodic. Mai întîi, puţină analiză de text. În Legea audiovizualului nr. 504/2002, modificată şi completată prin Legea nr. 402/2003, publicitatea mascată e definită astfel: "prezentarea în programe, prin cuvinte, sunete sau imagini, a bunurilor, serviciilor, denumirilor, mărcilor comerciale sau activităţilor unui producător de bunuri ori prestator de servicii, dacă această prezentare este făcută în mod intenţionat de radiodifuzor, în scop publicitar nedeclarat, şi care poate crea confuzie în rîndul publicului cu privire la adevăratul său scop; o asemenea formă de prezentare este considerată intenţionată mai ales atunci cînd este făcută în schimbul unor avantaje materiale, al unor servicii reciproce sau al altor beneficii cu efect similar". Această definiţie o reproduce cu foarte mici modificări pe cea din Directiva "Televiziunea fără frontiere" a Parlamentului European şi a Consiliului European. Care va să zică, ne putem acoperi spunînd - ca în atîtea alte cazuri - că "aşa ne cere Europa". În principiu aşa este, dar - ca întotdeauna - la cerinţa europeană se adaugă sentimentul românesc al suflatului în iaurt, amestecat cu vocaţia naţională pentru "prinţipuri" şi cu enorma noastră pasiune pentru interpretare. Dacă nu ne uităm la doza de dat cu stîngu-n dreptuâ conţinută în acest paragraf de lege ("în scop publicitar nedeclarat" şi "adevăra
