Orice filozofie este autoreferenţială. Asta înseamnă că în ea e vorba cu precădere de autorul ei, şi abia apoi de temele circumstanţiale asupra cărora a apucat el să se aplece. Cu alte cuvinte, indiferent de disciplina în numele căreia vorbeşte şi indiferent de concluziile la care ajunge, filozoful vorbeşte mereu despre preferinţele şi gusturile lui. Atîta doar că o face indirect, prin ricoşeu, adică prin oglindire în afară, iar nu prin introspecţie, adică prin întoarcere înăuntru. Şi astfel, toate temele pe care le cercetează sînt pretexte de care se foloseşte pentru a-şi pune în lumină propria personalitate, cu remarca obligatorie că mecanismul acesta e cu atît mai valabil cu cît cel mai adesea autorul nu este conştient de existenţa lui. Şi atunci, importanţă va avea nu atît teoria pe care o va elabora şi pe care se va strădui s-o apere în faţa adversarilor, cît mai curînd gradul de potrivire între personalitatea omului viu şi teoria la care a ajuns în cele din urmă. Dacă aşa stau lucrurile, atunci unui exeget preocupat de înţelegerea unui filozof nu-i va mai rămîne decît ca, plecînd de la opera autorului, să meargă regresiv către fiinţa lui, întrebîndu-se cu stăruinţă cîtă coerenţă există între intuiţiile pe care le-a avut la început filozoful şi forma livrescă în care le-a turnat de-a lungul timpului.

Acesta e procedeul de care face uz Petru Vaida în lucrarea Opera filozofică a lui Tudor Vianu. Petru Vaida cercetează cărţile lui Tudor Vianu trecînd mereu dincolo de ele, către personalitatea celui care le-a scris. Iar premisa demersului său este că orice gînditor îşi scrie opera avînd în minte cîteva intuiţii fundamentale de care nu se va dezice niciodată. Aceste intuiţii nu sînt rezultatul unor influenţe livreşti, căpătate în urma lecturii şi a studiului temeinic, ci sînt reprezentări spontane dobîndite în urma vieţii de care a avut parte. Doi filozo