Aş putea să încep aşa: Era o seară senină din luna mai a anului 1980, în care primăvara venise cu promisiunea unui lung şir de zile frumoase etc... E banal, dar un asemenea început neutru te constrânge, sau mă constrânge pe mine să-mi reţin emoţiile, îngrijorarea, tristeţea ce m-au însoţit încă înainte de acea seară şi în lunile următoare şi să scriu calm, fără mânie, despre zile şi luni care mi-au răvăşit viaţa pentru totdeauna.
Aşa că voi începe cu acea seară tihnită de mai, pe care Tudor o numise "burgheză".
"Să petrecem o seară burgheză".
- Citeşte ceva de-al meu...
Eram surprinsă; niciodată Mazilu nu îmi ceruse
să-i citesc cu glas tare vreuna din schiţele sau nuvele lui şi sunt sigură că el însuşi nu-şi citea cărţile apărute. Abia dacă, la apariţie, le răsfoia ca şi cum îl interesa doar calitatea tiparului.
Am luat din bibliotecă "Doamna Voltaire", volum apărut la sfârşitul anului 1970 şi am început să citesc chiar schiţa care dădea titlul volumului.
E o seară tihnită.
Ioana e şi ea acasă, tatăl ei e destins, pare să se simtă bine. Ioana ne face astă-seară o favoare: fiica noastră trăieşte ceea ce este, sau i se pare ei a fi, marea ei dragoste, aşa că,cel mai adesea, se plimbă pe străzile din jur, cu prietenul ei cel nou. Mazilu - Ioana i-l prezentase pe băiatul acesta drăguţ, inteligent - îl numise "iaurt ezoteric", dar copila noastră doar zâmbea superior având aerul a ne spune: "Ce ştiţi voi?" În seara aceasta ne aparţinea nouă.
Citesc "Doamna Voltaire". Mazilu râde, parcă acum ar lua pentru prima dată cunoştinţă de propria-i nuvelă. Ioana râde şi ea ("râde demenţial, ca mine", spusese Tudor într-o zi). Citesc cât pot eu mai bine, cu plăcerea lecturii, dar şi a acestei seri.
- Ai citit foarte bine. Ca Raicu, mă
