Recenta premieră de la Teatrul Odeon, Hamletmachine, ne-a pus în faţa unei piese care vrea să ne înece în oroare, montarea bucureşteană fiind salvată de regizorul Dragoş Golgoţiu, care înnobilează un text fără nobleţe şi mai ales este salvată prin imaginea scenică creată de coregraful Răzvan Mazilu, realizată în strânsă conlucrare cu costumele Doinei Levintza, cei doi creind o a doua piesă mută, pe deasupra şi în paralel cu piesa propriu-zisă.

Spre deosebire de Mario Vargas Llosa, care consideră că "Trebuie o rază de lumină într-o lume cuprinsă de noapte" (vezi România literară, nr. 43, Gina Sebastian Alcalay, "Despre autori şi cititori"), Heiner Müller, autorul piesei în discuţie crede că "Adevărata plăcere în scris este plăcerea pe care o găseşti în evenimentele tragice", tot el subliniind că "Teatrul s-a preocupat întotdeauna de evenimentele tragice". Ultima părere este cât se poate de adevărată, numai că după tensiunea intensă a unei tragedii antice te eliberezi prin efectul catarsis-ului, iar în tragedia shakespeare-iană şi în speţă în Hamlet se moare din nevoia de a scoate la lumină adevărul şi pentru a se face dreptate şi nu din înclinaţia masochistă de a te îneca în propriul rahat, cum îşi doreşte Hamletul modern al lui Müller.

în acest context, valoarea creaţiei realizată de Răzvan Mazilu, în numeroasele momente în care personajele se exprimă numai prin mişcare, este cu atât mai mare, depăşind cu mult prin această piesă din piesă nivelul ideatic propus de Müller. Personajele tragediei shakespeare-iene, de la care se pleacă, legate parcă prin fire nevăzute, avansează pe loc, fiecare cu propria sa mişcare, perfect integrată într-un volum amplu de grup, care-i incorporeză pe toţi. Ulterior, aproape fiecare personaj va fi protagonistul unor grupuri mai restrânse, la fel de expresiv gândite ca plastică vie, scenică. Desigur, cronicarii