Pogorât pe pământul binecuvântat de Allah, unde n-a mai călcat picior de preşedinte român de 16 ani şi ceva, Traian Băsescu a avut o revelaţie: cât de importantă este relaţia României cu această lume arabă, unde avem şi prieteni, şi tradiţii şi oportunităţi de afaceri pe care nici o altă zonă a lumii nu ni le poate oferi. Iar cel mai puţin, Europa cea bătută de-a lungul şi de-a latul Bruxelles-ului, de cădtre predecesorii dlui Băsescu, Domnia sa se poate mândri cu faptul că, deşi este prieten la cataramă cu Bush şi Blair, cele două „intersecţii” principale ale unei axe pe care se consideră trecut şi el, recunoscuţi ca a fi fost, în timp, doi dintre cei mai înverşunaţi adversari ai liderului libian, a făcut pasul pe care nici Iliescu - marcat de ereditatea sa politică - şi nici Constantinescu - cu ambiţii de lider în altă zonă - nu l-au făcut. S-a dus în ‘bârlogul’ dictatorului pentru a-i propune o nouă prietenie, în locul celei consumate tragic la Târgovişte. Şi se pare că a găsit ecou la un personaj dornic şi el să iasă din izolarea internaţională la care a fost supus.

Această întâlnire istorică l-a străluminat brusc pe preşedintele român care, în conferinţa de presă de la final i-a veştejit pe guvernanţii dinaintea sa care au ratat cu inconştienţă şansa de a juca pe cartea arabă.

Se poate spune că dl Băsescu a descoperit, tocmai în Libia, America: adică valoarea de excepţie a oportunităţilor pe care le prezintă lumea arabă. Deşi n-a fost în Libia, dl Iliescu a bătut, în cele trei mandate ale sale, în lung şi-n lat ţările arabe. Trăgând aproape aceleaşi concluzii. Şi nereuşind să facă mai nimic, în ciuda ofertelor şi a reproşurilor partenerilor care evocau cu nostalgie marile proiecte comune şi beneficiile lor trecute.

De ce nu s-a făcut - şi probabil că nici nu se va face - nimic? Pentru un unic motiv: au dispărut structurile şi modul de organizar