7. Renuntari
Caracterul meu daduse, "far-a prinde chiar de veste", primul test important; stiam precis ca ceea ce se petrecuse cu cehii era gresit, era o umilinta - eu stiam deja cate ceva despre umilinta, despre infrangeri nemarturisite care staruiau in memorie ca o boala rusinoasa - stiam ca nu sunt de acord.
Nu stiam, pe de alta parte, cateva lucruri esentiale: de ce nu era important ca eu nu eram de acord?; ce trebuia facut pentru ca lumea sa afle ca nu eram de acord si sa contez in vreun fel? Intrasem atunci, pe plaja, in discutiile dintre turisti spunandu-mi parerea, fiind solidar, obtinusem acordul conlocutorilor mei, lucru de care eram foarte mandru - de altfel era prima oara cand participam, fara sa stiu, la o discutie "politica"; pentru stadiul meu de atunci, cuvantul politica definea doar o recurenta de interdictii, era ca o parola a unui site "pentru adulti". Politica insemna sa asculti Europa Libera, ceea ce era interzis, lucru pe care-l acceptam ca atare.
Nu faceam deci nici o legatura intre evenimentele recente, participarea mea la opinia publica si cuvantul "politica". Mai ales ca, revenind in valea mea, perspectiva se schimbase brusc; unul dintre cei cu care incercasem sa comentez intamplarea, la un moment dat, in inertia emotiei care ma coplesise, mi-a taiat-o scurt: "Mai da-o dracu' de politica!".
Da, chiar asa! Aveam griji importante la orizont, constatam ca timpul meu liber din Generala se injumatatise din nou - abia mai ajungeam la unu-doua antrenamente pe saptamana -, plus ca fusesem sfatuit de ai mei sa ma hotarasc la un singur sport, pentru ca nu mai era timp! Incepuse deja sa nu mai fie timp. Era singurul lucru pe care nu mi-l puteau da ai mei - timpul. La ce deci sa renunt? Grea hotarare. Am renuntat la atletism; ca sa fiu sincer, ma cam plictisisem de altfel. Am renuntat, treptat, la cursurile de vioara; mai puneam
