Recunoaşteţi, sub ochii voştri, sala de teatru a devenit ea însăşi un spaţiu al rupturii dintre generaţii! Un gol întunecat care respiră - iar tu îl auzi; tuşeşte - atunci îl acuzi; gîndeşte - şi-ţi vine să te scuzi. Personajul eşti tu, cel de pe scenă, e şi el, cel din sală. Personajul există pentru a fi al tău, dar şi al publicului. Vă jucaţi în egală măsură, însă nu la fel de conştient, cu aceeaşi bucată de plastilină. Vă încruntaţi cînd se iveşte Neînţelegerea sau obosiţi într-o interminabilă aşteptare a lui Godot. Vă îmbulziţi la intrare pentru o fărîmă de megaJoy, ori - fiţi sinceri! - cîteodată vă doriţi să fi fost orbi ca Molly Sweeney. Seamănă cu un exerciţiu de admiraţie? Ar trebui să transmită măcar un sfert din entuziasmul tinerilor urbani (plus studenţi la actorie) care s-au adunat cu perseverenţă la mai toate spectacolele din cadrul Festivalului Naţional de Teatru. Festival de la care, altfel, n-au lipsit nici blazarea de pe chipurile doamnelor purtînd pălărie şi nici buzele strînse ale celor cu bun-simţ, în timp ce auzeau uşile sălii "Toma Caragiu" izbindu-se a plecare, pe parcursul lecturii lui Patrice Chéreau.
Publicul. Numeros, heterogen. Nu ştiu să fi fost spectacol, din cîte am văzut (şi am văzut multe), la care să nu se stea umăr lîngă umăr (pe gradene) sau în picioare (în săli), la fel cum nu ştiu să fi fost piesă pe text contemporan la care sala să nu se fi împărţit în tabere. La Andrei Şerban (Purificare de Sarah Kane, un spectacol fără fisură, dar cu dead end) s-a ieşit din sală. Unii au ieşit pentru că "Săracii, să mai zici că lucrează cu Şerban. Ce kitsch!", alţii pentru că "Nu mai suport, la propriu, tensiunea. Ies - mă întreb - la al cîtelea final". Sau, incredibil, deşi la cîteva zile după: "Păi, pentru asta au murit domâle copiii ăia la Revoluţie, ca să vină Şerban să ne arate cum e cu schimbarea de sex?". La Afrim publicul
