Astăzi sărbătorim, după cum spune calendarul sărbătorilor internaţionale, Ziua Mondială a Copilului. Este prima dată când auzim de această sărbătoare, adoptată probabil de români în spiritul integrării europene şi am căutat să găsim o explicaţie plasării acestui eveniment, acum. Singura explicaţie logică este intrarea în postul Crăciunului. Cum la finalul acestui post vine moşul încărcat de daruri şi la mijlocul perioadei e Moş Nicolae, probabil s-a simţit nevoia unei sărbători şi la începutul postului. Aşa că dacă nu s-a mai găsit nici un moş disponibil, s-a optat pentru denumirea simplă de Zi Mondială a Copilului. Nu avem nimic de zis, ci, doar de comentat. Această sărbătoare trece nebăgată în seamă ca multe altele adoptate în ultimii ani. Zilele trecute a fost sărbătorită Ziua Mondială a Studenţilor. A ştiut cineva de ea? Nu. Dar de cea a copiilor orbi? Nici. Dar de Ziua Mondială a Cercetărorului şi a Tehnicianului? Nici măcar atât. Şi atunci la ce mai încărcăm calendarul cu tot felul de sărbători inutile. A, probabil vor fi obligatorii de la anul? Avem îndoieli serioase.

Oricum, avem ce sărbători?

Copilul în sine e o sărbătoare, e o bucurie, e tot ce poate fi mai frumos pe lumea asta. Dar între recunoaşterea acestor cuvinte devenite strereotipuri şi grija reală faţă de copii, este o mare prăpastie, cel puţin în societatea noastră. Ce vedem zilnic în jurul nostru e de ajuns. Copii părăsiţi de părinţi prin maternităţi şi prin centre de plasament. Părinţi care îşi lasă copiii în grija te miri cui, pentru un loc de muncă prin Europa, pentru mirajul unei îmbogăţiri rapide. Copii mutilaţi sufleteşte. Copii talentaţi care se pierd pentru că părinţii sunt prea săraci şi societatea prea oarbă şi prea surdă. Genii care părăsesc această ţară tocmai din motivele de mai sus. Tineri care pentru a ieşi din anonimat, pentru a fi băgaţi în seamă de cineva, cumva,