Toamna de aur in Delta Dunarii.
Botezul
Avea 11 ani cand a iesit prima oara pe mare. Era primavara, devreme, dar aerul mirosea deja a peste. Pescarii batrani stiau randuiala, simteau din nari ca a venit iarasi timpul sa scoata uneltele din sopron, sa carpeasca setcile si navoadele, sa scoata barcile la apa, ca sa se umfle lemnul. Iarinka a plecat spre mare desculta. Si-a legat naframa pe cap, si-a petrecut-o si peste gura, si-a mai petrecut una peste mijloc si a pornit pe malul Dunarii, catre mare, cu bocceaua cu mamaliga in mana. Calca repede, prin nisipul albicios si inghetat, pe care soarele diminetii nu apucase sa-l incalzeasca. Cand a ajuns la barci, satul pierise in urma si pescarii o asteptau.
In ziua aceea, pe care si-o aminteste si azi prea bine, barcile au inceput sa alunece usurel pe luciul Dunarii, inspre locul in care fluviul se uneste cu marea. A simtit largul apei. Valurile marii zgaltaiau barcile din tatani. Iarinka tragea la rame, incercand sa stapaneasca lotca ce parea o fiara nebuna. O ceata deasa, precum un abur, ii inconjura pe pescari. Nu mai vedea de unde venise si incotro trebuia s-o apuce. Luciul marii capatase sclipiri de metal.
Iarinka statea cu ochii inchisi. I-era frica si se gandea ca se obisnuieste mai usor cu marea, asa, daca nu priveste in jurul ei. Auzea doar mugetul apei ca o respiratie mare, de animal. Stia sa inoate, dar ce folos, poti sa te lupti cu marea? Poate careva sa se infrunte cu ea? Si exact atunci, un pescar i-a strigat: "Sari in apa, Iarinka, sa apuci plasele!". Si Iarinka a sarit la comanda in apa rece. N-avea ce apuca, plasele nici nu fusesera aruncate, cum de nu si-a dat seama ca rad de ea? Dar ce mai conta? Apa parea mai prietenoasa acum, ceata se risipise si soarele trecuse de linia orizontului. La mica distanta, se vedea insula Sahalin, unde urma sa acosteze.
***
@
