Exista la ora actuala doua formule de mare succes in marketingul cultural. Daca vrei sa faci valva la nivel mondial in jurul unei carti sau al unui film, fie te iei de evrei (negarea Holocaustului e cea mai eficienta), fie il bagatelizezi/ridiculizezi pe Iisus si/ sau pe trimisii sai pe pamant. Incasarile vor fi direct proportionale cu cantitatea de indignare.
Chiar daca banuielile privind o astfel de strategie nu pot fi spulberate, ba dimpotriva, a judeca „Borat“ in aceasta cheie este cel putin superficial.
Cohen nu este doar un kamikaze, dispus sa suporte orice de dragul succesului. Daca veti avea curiozitatea sa urmariti intreg genericul de final, veti avea marea surpriza sa constatati ca aproape toti protago-nistii, incepand cu Borat si terminand cu producatorul Dan Mazer, sunt... evrei.
Asa ca un posibil scenariu ar fi acela ca, de fapt, antisemitismul grobian al personajului este o forma evoluata de lupta impotriva... antisemitismului. Pus laolalta cu alte manifestari incorecte politic si dus la extrem, are sansa obtinerii unui efect inversat.
Oricum, descifrarea mesajului si motivatiilor lui Cohen sunt, de fapt, o pierdere de timp. „Borat“ nu e un film care trebuie inteles, ci unul care trebuie trait. In afara poantelor, unele savuroase, altele discutabile, de retinut este faptul ca „jurnalistul din Kazahstan“ da glas tuturor gandurilor nepermise care ne-au bantuit pe toti, mai mult sau mai putin.
Si daca ipocrizia nu ne va lasa niciodata sa ne aratam pornirile antisemite, rasiste, homofobe, misogine, atat cat sunt ele, daca sunt, Borat o face in locul nostru. Iar satisfactia interioara poate fi usor mascata sub hohotele de ras ale tuturor celor din sala de cinema.
„Borat“ nu este doar un succes incredibil de box-office.
Nu este doar un manifest social, care il face pe marele Michael M
