Era un caine negru, frumos si cuminte, cu parul ondulat, ciufulit, si ochii tristi si aproape orbi.
Vagabonda de cateva luni de zile in jurul blocului in care locuiam. Cate un om cu suflet mai bun ii arunca uneori o bucata de paine sau se apleca sa il mangaie. Altii ii dadeau un sut. Fiecare dupa inima lui. Devenise un obisnuit al locului, si multi erau bucurosi ca le pazea cu strasnicie masinile. Altii erau furiosi ca latra. Deh! Nu stia vorbi frantuzeste. I-au pus gand rau, si intr-o zi, bietul animal incasa o lovitura groaznica pe spinare. Numai bunul Dumnezeu stie cum a scapat fara sa i se fractureze coloana. In ziua aceea, ne-am hotarat sa-l adoptam. Era 1 Mai si era Pastele, asa ca iepurasul ne-a adus in anul acela drept dar un caine. Nu era prea usor. Locuiam la etajul trei, aveam cu totii servicii, cainele trebuia plimbat zilnic. Dar cu rabdare si intelegere, Ciufulici s-a obisnuit cu noul sau stil de viata si noi cu el. Ieseam la plimbare in parc, de 2-3 ori pe zi, pe orice vreme. Da! In parc, unde nu fusesem niciodata pana atunci, desi se afla la 5 minute distanta, iar noi locuiam in cartierul acela de zece ani. Ne-am facut astfel noi deprinderi de viata si noi cunostinte, cu oameni ce adoptasera, si ei, caini vagabonzi. Dar cel mai important era ca ne facusem, asa, pe neasteptate, timp pentru noi insine. Si am descoperit bucurii simple, nebanuite pana atunci, in privirea si gesturile de recunostinta ale unui biet animal. Ne-a ordonat viata, devenind un membru respectat al familiei, cu drepturi depline. Nu am regretat nicicand ca l-am adoptat. Nu a facut niciodata murdarie in casa, nu ne-a suparat cu nimic.
De catva timp, locuim in Baicoi, la casa si curte. Ce fericire! Ciufulici este acum batran, orb si surd, reumatic, dar este liber, ocrotit si iubit. Cainele nostru drag... Si cu toate metehnele varstei, isi apara la fel de hotarat terito
