Pe vremuri, Zaharia Stancu a publicat o serie de reportaje sub un titlu care a facut o oarecare cariera: „România de dincolo de Chitila“. Sensul era polemic si explicit. România - atragea atentia autorul - nu inseamna Bucurestiul. Iar realitatea de dincolo de Bucuresti nu seamana cu cea din Capitala. Imaginea recentelor proteste de strada din Ferentari ne-a demonstrat, insa, ca formula „România de dincolo de Chitila“ nu mai e valabila. Va trebui sa spunem de-acum inainte ca „România reala“ incepe chiar in Bucuresti, la nici o jumatate de ora de mers cu tramvaiul spre periferii. Imaginile transmise de televiziuni, intr-una din serile saptamânii trecute, in care sute de locatari ai unor blocuri mizerabile din cartierul Ferentari, furiosi ca fusesera debransati de la reteaua electrica, se incaierasera cu jandarmii ne-au dezvaluit cu brutalitate o fata a societatii noastre greu de conciliat cu ideea de civilizatie moderna. Intâmplator, cunosc bine istoria acelor locuri, caci am locuit in anii studentiei, adica intre 1945 si 1949, in mahalaua Ferentari. Mai exact, intr-o mahala a mahalalei, caci strada Tufelor unde se afla casuta de chirpici in care ocupam o camaruta impreuna cu un cântaret de biserica, poreclit de noi „Truman“, dupa numele presedintelui de-atunci al Americii, si un functionar de la Regia Tutunului se gasea dincolo de faimoasa bariera „Bacchus“ unde se termina oficial, in acei ani, Bucurestiul. Acea zona a Ferentarilor era un amestec de viata semipatriarhala, de tulburi povesti ale lumii interlope, dar si de un soi de poezie specifica mahalalei traditionale, de tipul celei descrise in romanele lui G.M. Zamfirescu. Pe strada Tufelor, aparitia unui automobil reprezenta un adevarat eveniment, de natura sa sperie gâstele si sa scoata femeile curioase pe la porti. Dar nu-mi amintesc sa fi vazut in acei ani genul de mizerie care-ti sare in ochi acum. As zice ca