Una dintre cele mai interesante chestiuni pe care poate sa le ridice un comentator este urmatoarea: guvernul Tariceanu este performant. El a reusit sa asigure o crestere economica, printre cele mai ridicate din Europa, printre primele trei. De la codasa codaselor, România si-a facut loc in frunte. Investitorii vin, sunt bani, populatia incepe sa simta acest fapt. Apoi, guvernul a reusit sa recupereze decalajele lasate de guvernul Nastase si sa duca România in UE la termenul fixat, 1 ianuarie 2007. Putini credeau, dar lucrul e facut. Asadar, promisiunile electorale au fost indeplinite. Normal ar fi ca membrii Coalitiei sa priveasca increzatori si sa se prezinte fara griji in 2008 la alegeri, bazându-se pe realizarile lor. Si totusi, vizavi de guvern exista o atitudine critica, uneori vehementa, si nu atât din partea opozitiei. PSD si PRM stau inca la adapost si, dincolo de discursuri, inca nu ofera nimic. Nu au o alternativa la actuala situatie. Critica vine din interiorul Coalitiei, al Aliantei chiar, si in ultima vreme din partea unor lideri liberali marcanti. Par a fi niste politicieni extrem de exigenti cu ei insisi, ca niste elevi silitori care vor note si mai mari. Se putea mai mult? Cred ca nu aici sta chestiunea. Formula „guvernul mediocru“, folosita de Basescu, vrea sa spuna altceva. Ce? Am impresia ca, paradoxal, tocmai succesul acestui guvern anima multe patimi, stârneste atacuri. Un guvern mediocru sau, mai rau, unul slab nu cred sa fi stârnit atâta zarva. Toti ar fi asteptat senini, cu ochii pe ceas, caderea lui. Basescu ar fi intervenit salvator, ar fi cerut partenerilor sai democrati sa se retraga si gata. Aparea alt guvern, cu un premier capabil si sigur acceptabil pentru Cotroceni. Dar asa lucrurile se complica. Este un „frecus“ pentru pozitii, pentru putere. Miza este: cine va contabiliza aceste succese. Liberalii sau democratii. Intre Basescu si Tar