Monograme Asemenea ginduri m-au framintat recent in relatie cu disputa creata in jurul pictorului Dan Hatmanu, aflat acum, la optzeci de ani, la virsta intelepciunii. Unii il lauda fara masura si oarecum suspect, altii il ataca furibund si sententios. Consider ca si unii si ceilalti, cu argumente diferite, au dreptate. Sub presiunea autocrata a truismelor vehiculate cu nonsalanta, acreditam deseori judecati de valoare discutabile si disputabile, cu seninatatea ingenua a adevarurilor absolute. Unul dintre aceste poncife se refera la faptul ca opera este singura in masura sa depuna marturie elocventa la judecata de apoi a valorilor privite in retrospectiva timpului. Asemenea afirmatie are in vedere si comportamentul romanticilor, acei sublimi visatori care, ignorind adesea actualitatea imediata si succesul, se declarau impotriva oricaror valorizari pe orizontala prezentului, abandonindu-se doar judecatii unei obiective posteritati. Refuzau ideea de succes, deoarece isi considerau contemporanii prea obtuzi ca sa poata percepe corect geniala lor opera care tocmai se plamadea. De aici si pina la remarca potrivit careia omul-creatorul este aidoma operei sale n-a fost decit un pas. Deja ne-am postat iarasi in spatiul speculativ al unui alt truism. Este adevarat, desigur, si faptul ca nu putini oameni de spirit au lansat ideea ca autorul operei este mai degraba alta persoana decit cel care traieste. Aici a intervenit o veritabila manipularea menita sa absolve creatorul de obligatia moralitatii. Se accepta, astfel, ca omul poate fi profund imoral, deoarece arta are alta perceptie asupra eticului. Cum ramine, insa, cu antichitatea, unde esteticul si eticul functionau complementar? Mai exact, Dumnezeu se afla in fiecare creatie frumoasa si nu inteleg cum s-ar impaca el cu prezenta imoralitatii. Avem exemple de notorietate, de la Caravaggio la Villon, ca unii artisti nu pun mare