De la nasterea sa a trecut un veac. Iar de la savarsirea din aceasta lume aproape un deceniu. Ei, bine, "aparatorul ultimului cap de pod al picturii mari" nu a ramas o amintire de muzeu. Ci insasi "eternitatea" care inchide in greutatea cuvantului, in frumusetea si dramatismul lui dimensiunea creatiei unui artist dintre cei mari.
Visul unei deveniri, salvarea unei pasiuni in vremuri crancene, perpetua evadare in universul panzei - promisiune si adevar revelat intru regasire.
Pentru ca formatorul si creatorul de scoala Corneliu Baba (1906-1997) ne-a lasat, in plus, cel mai complex "portret" al zbuciumului launtric, propriu unui artist exigent, "dialogurile cu tacerea", raspunsul la "nesfarsitele interviuri" cu sine insusi.
"Un joc pasionat de batranete, aparut odata cu nevoia de singuratate crescanda impusa de insasi pictura ce fac la varsta dramatica la care lupt inca disperat cu tainele culorilor, la fel ca Iocob in razboiul cel de neinvins cu Ingerul Domnului", scria maestrul in "Jurnalul" sau. Asa l-am perceput, generatii intregi, pe acela care a imortalizat "memoria" unor tipologii speciale: Enescu, Sadoveanu, Lucia Sturdza Bulandra, Arghezi, Tonitza, K.H. Zambaccian. Sau s-a retras intr-o "pictura de singuratate, adresata cu predilectie unui etern anonimat uman". Corneliu Baba - un invingator in lupta cu sine insusi spre desavarsire.
In decursul cautarilor, al verificarii prejudecatilor, al modului cum a inteles de la maestrul sau, Nicolae Tonitza, rolul pe care il au stilul, elementul dramatic, conflictul umbrei cu lumina, secretul de a sugera expresivitatea, renuntarea la retorism si secretul portretizarii.
De la nasterea sa a trecut un veac. Iar de la savarsirea din aceasta lume aproape un deceniu. Ei, bine, "aparatorul ultimului cap de pod al picturii mari" nu a ramas o amintire de muzeu. Ci insasi "eternitatea" care inchide
