In martie 1998, ministrul federal al Germaniei sosea la Bucuresti in fruntea unei delegatii de 60 de oameni de afaceri pentru a identifica, impreuna cu Guvernul Victor Ciorbea, oportunitatile de afaceri romano-germane. Cu acea ocazie se semna la Palatul Victoria acordul de colaborare intre companiile Transgaz si Ruhrgas dupa constructia unei conducte care ar fi racordat Romania la sistemul vestic de transport al gazelor naturale. Concret, tara noastra ar fi avut astfel posibilitatea sa importe gaze naturale din portofoliul companiei Ruhrgas, obtinand in acelasi timp si o partiala independenta de Gazprom. Conform acordului, prin conducta construita intre Arad si Szeged (Ungaria), Romania urma sa importe aproximativ 10% din necesarul sau de consum, adica circa doua miliarde de metri cubi de gaze pe an. Trebuie precizat ca aceasta conducta vestica, cu legatura pana in Marea Nordului, ajungea in partea centrala a Europei pana in Ungaria. Din pacate, dupa o foarte scurta perioada de timp, Victor Ciorbea a fost schimbat cu Radu Vasile, iar Mircea Ciumara cu Radu Berceanu. Acesta a fost, de altfel, si momentul cand noul ministrul al Industriilor, pedistul Berceanu, a blocat definitiv proiectul conductei de gaz Arad-Szeged. In paranteza fie spus, domnia sa si-a canalizat energiile spre sustinerea sectorului termo, cu tot cu importurile de carbuni. Noi am ramas cu Gazprom In aceste conditii, Gazprom si a sa mana lunga Wintershall au continuat (si continua pana in ziua de astazi) sa detina monopolul exporturilor de gaze in tara noastra. Este adevarat, importurile de la Ruhrgas ar fi fost cu 10-20 la suta mai scumpe decat cele de la rusi, dar, cel putin, ne asigurau o partiala independenta energetica de vecinii de la Rasarit si, totodata, ne-ar fi oferit o parghie in discutiile comerciale cu producatorii de gaze. In plus, capacitatea de import din Marea Nordului ar fi fost