Locuiesc la 10 minute de mers pe jos, de locul meu de muncă. Dar fac 20 de minute aproape în fiecare dimineaţă pentru că mă încăpăţânez să vin cu maşina. Deh, nu mă plouă, nu mă bate vântul. În schimb, de lângă fostul After Dark până la semaforul de la Liceul Papiu, fumez liniştită o ţigară. De acolo până pe Călăraşilor nu mai fumez pentru că nu mai pot. Privirile îmi sunt atrase de taraful de fluieraşi ai Poliţiei rutiere. Primul la Papiu, dirijează circulaţia în ritmul culorilor semaforului până în momentul în care de pe strada Papiu apar nişte maşini super bengoase, care nu pot sta la semafor ca noi toţi ceilalţi pentru că probabil de atâta admirat se duce luciul de pe ele. Aşa că am impresia că în fiecare dimineaţă sunt din aceia care se roagă Domnului, înainte de a ieşi din casă, să dea norocul peste ei şi maşinile super şmechere să le iasă în cale. Pentru că nu-i aşa, deschisă le e calea. Ele trec, noi aşteptăm, şi aşteptăm… Ceva mai jos e o fătucă poliţistă care fluieră într-una şi face gesturi disperate uneori neluate în seamă de misoginii de la volan. N-o face semnele pe care ei le aşteaptă? Jos lângă cetate, colţ cu strada Târgului, alt fluieraş, depăşit de situaţie şi de maşinile care, din cauza intersecţiei respective stau de-a valma, se uită rugător şi disperat la colegul de la poliţia comunitară, care se face că nu-l vede. Sarcina lui este de a ajuta pietonii. Să treacă strada! Oamenii trec corect şi la timp atunci când "comunitarul" nu intervine. În fine, cei doi fluieraşi din intersecţia "mare" arată ca un cimpoi. Fluieră, gesticulează, se mişcă în tandem ca într-un ritual păgân. Poate vrăjiţi de dansul lor, uităm de semafor şi răsuflăm uşuraţi. O fi din cauză că am scăpat de cea mai grea parte a parcursului, o fi datorită lor, a celor pe care îi ştim mereu la posturile lor, literalmente şi pe ploaie şi pe soare. Sau o fi vreo formă neconşientiza