De doua editii incoace, dar cu precadere anul acesta, Festivalul National de Teatru (FNT) ne-a aratat cum poate decurge un mare eveniment artistic (cel mai important, pentru publicul bucurestean, daca e sa luam in consideratie inghesuiala din salile de teatru). Dintr-o coincidenta nu se stie cit de intimplatoare, anul acesta, FNT ne-a facut sa simtim, pe de alta parte, si cum arata, cu bune si rele, un festival fundat pe citeva idei preconcepute.
Una dintre aceste idei preconcepute e tentatia irepresibila, cel putin in teatrul romanesc, de a face prea mult si prea multe: in ciuda bunei organizari (in care, de partea in care ma situez a baricadei, nu s-au vazut fisuri), Festivalul National de Teatru a riscat anul acesta sa devina mult prea grandios pentru starea de fapt a domeniului artistic. Iar aglomerarea spectaculara duce, pe nesimtite, la un haloimas in care e greu sa discerni ce e bun si ce nu (a se vedea, pentru asta, prejudecata number 3).
O alta idee preconceputa e cea conform careia experienta in teatru tine loc de vizionarea propriu-zisa a spectacolelor. Sigur ca o montare semnata de Andrei Serban, prima in Romania dupa 13 ani, era un must pentru FNT, dar asta nu inseamna ca, din spirit de profesionalism si, la urma urmelor, din deferenta fata de regizor, selectionerul nu trebuia macar sa vada o reprezentatie (a spectacolului in sine, nu o repetitie cu ceva public, cu trei luni inaintea premierei, la prima intrare a actorilor in decor, fara costume si intr-o faza mai degraba incipienta). La fel, in modulul intitulat INDIE (Inovatie-Noutate etc.), ce a adunat la FNT tot ce inseamna teatru independent romanesc de care s-a auzit la Bucuresti, selectia practic neexistind, sint cel putin citeva spectacole invitate in festival fara a fi fost vazute.
Iar o a treia prejudecata, mult mai nociva, e cea care spune ca in teatrul romane
