In politica româneasca, avem partide ghidate de un singur lider - gen PRM, PC sau, mai nou, PNG -, avem partide cu mai multi lideri - UDMR, sau, de ceva vreme, PSD - si avem, in fine, partide in care liderul este piesa anexa si in care ceea ce conteaza este aripa, gruparea, factiunea de moment. In ultima categorie intra, categoric, PNL. Din 1990 si pâna azi, liberalii au schimbat presedinti aproape cât toate celelalte partide mari la un loc. Asta nu ar fi nimic daca fiecare presedinte ar fi venit in liniste si ar fi plecat la fel. Dar traditia mai noua a liberalilor cere altceva: fiecare presedinte vine pe un fond de criza si, mai apoi, este inlaturat prin paricid - adica prin uciderea (simbolica, desigur) a tatalui, a liderului de mai ieri. O nota surprinzatoare in PNL o reprezinta persistenta mitului Salvatorului. In PNL, incepând chiar cu 1990, s-au succedat numai salvatori. Primul a fost R. Câmpeanu, venit din exterior pentru a revitaliza vâna amortita a liberalismului in era postcomunista. Când Câmpeanu a devenit stânjenitor pentru orientarea generala a partidului, salvarea a venit de la mai tinerii sai colegi - Catarama, H. Rusu s.cl. -, iar urmatorul salvator a fost M. Ionescu-Quintus, care a pacificat pe moment apele si a pastorit partidul in revenirea in Parlament. In 2000, când PNL-ul putea iesi de pe scena asemenea PNTCD-ului, salvatorul s-a numit V. Stoica. Peste alti doi ani, in august, când liderul in functie atunci isi vedea scazând capitalul de sustinere din partid, noul salvator a fost Th. Stolojan - pentru urmatorii doi ani. Iar in octombrie 2004, la retragerea din cursa, silita de imprejurari, a liderului de moment, solutia salvatoare pentru o continuitate fara probleme (sau asa parea atunci) a fost gasita in persoana lui C. Popescu Tariceanu. Cred ca o simte toata lumea: daca ar fi fost capabil sa canalizeze spre exterior toata energia pe care si-