Stigmatul unui destin la marginea sociala, presarat de violente, lipsuri si nazuinte pubere, are toate sansele sa ni se livreze pe scena de teatru ca interesant si chiar „tragic“. La nefericirile de clasa ale unui asemenea destin s-ar cuveni o intimpinare pe masura marelui proiect critic al lui Constantin Dobrogeanu Gherea, iar stirpea aceasta de gindire si de sensibilitate pare ca se infiripa din nou, pe zi ce trece. Nu doar la noi, dar si in lumea teatrala occidentala.
Sta marturie succesul enorm, purtat de mediile teatrale din Germania anilor trecuti, al unui text rusesc, Plastilina, de Vasili Sigarev. M-am intrebat si i-am intrebat si pe altii cum a putut razbate intr-o cultura teatrala deja suprasaturata de expresionismul clinic si social, asa cum pare a fi cea germana de azi, un reportaj de asemenea silitoare platitudine, lipsit si de cea mai palida tentatie a dramaticului. Dar inainte de a intui chimia inefabila a acestui succes ma intreb ce pot face pentru bietul Maxim (imi pare rau), cu ce-i ramin dator, cit s-ar cuveni sa ma simt de vinovat fata de el sau fata de Maxim-ul din mine, sau cum se contempla rautatea (tragica, anecdotica, statistica?) a unei sodomii in baracile de la marginea orasului?
E foarte simplu: la teatru, nefericirea se contabilizeaza usor. Ultima editie a Festivalului National de Teatru invita Plastilina in doua variante de spectacol, montate de Vlad Massaci la Sibiu si de Radu Afrim la Ploiesti. Nu am cum sa contest selectionarea acestor spectacole. Pus in locul creatorului de Festival, cred ca le-as fi adus si eu, pe amindoua. De ce? La noua amploare a Festivalului (zece zile cu sapte-opt evenimente zilnic), a fi refuzat doua performante netinind cont de investitia reala de efort si adesea chiar de talent teatral precum a celor pomenite m-ar fi lasat cu miinile goale in fata morilor de vint... Asadar, nivelu
