Nu mai ştiu cînd am început să-l urăsc pe Ceauşescu. Poate într-o după-amiază de duminică, la Gala Desenului Animat cînd am realizat că un post de televiziune poate difuza mai mult de un episod din Tom şi Jerry. Poate, dar nu vrea. Sau poate că am început să-l urăsc în ziua în care am realizat că, în cazul în care comunismul chiar reuşeşte, n-am să ajung să mănînc niciodată mai mult de două banane... Sigur, îl uram în ziua în care am descoperit că blugii originali nu vor veni niciodată în magazinul "Galeria Modei" din Pantelimon. Şi l-aş fi ucis la scurtă vreme după descoperirea walkman-ului, cînd era clar că nimeni în Comitetul de Stat al Planificării n-avea de gînd să-l importe.
Vedeţi, pentru mine, problema comunismului nu era aceea că scosese la marginea drumului religia şi dizolvase elitele. Oricum, ambele se întîmplaseră înainte să mă nasc. Marea lui dramă era că, deşi o religie a progresului, era veşnic în urmă faţă de tot ceea ce reuşeau să scornească occidentalii retrograzi şi bigoţi. Comunismul, deşi pozitivist şi dominat de dialectica ştiinţei, nu reuşea să producă un casetofon ca lumea. Nu putea pune în galantar măcar o pereche de blugi cu acel albastru prespălat. Nu reuşea, cu oricîte eforturi, să arunce pe piaţă o maşină cu măcar o zecime din puterea de seducţie (sînt băiat, poate mă înţelegeţi pe undeva...) a acelui Renault Fuego pe care l-am văzut într-o zi trecînd pe lîngă ceasul din Piaţa Universităţii. Şi da, dacă mă întrebaţi ce căutam la ceasul acela, vă rog să treceţi la următorul articol!
Prin 1985 visam deja să-l asasinez. Fusesem de cîteva ori la vînătoare cu tatăl meu şi ştiam deja cum arăta un iepure văzut prin cătarea puştii. De multe ori, înainte să adorm cu muzica de final a Actualităţii Româneşti de la Europa Liberă, îmi imaginam un Ceauşescu alergînd pe cîmp, în vreme ce eu mă întrebam ce cartuş ar fi mai bine să folos
