"Uită-te la tine!", îmi spun dimineaţa, cam în fiecare dimineaţă, uitîndu-mă la acela din oglinda băii,
"uită-te la tine!", aparţii cică celor care conduc lumea, au toţi banii, toată puterea, fac ce vor, nimeni nu li se poate opune,
"uită-te la tine!", nu ai cum s-o negi, s-o eviţi,
taximetristul meu nu se fereşte să-mi spună că nu-i plac evreii, dar ce-i place la mine e că-mi poate povesti oricîte bancuri cu ei şi eu nu mă supăr, rîdem împreună, iar el, la rîndul lui, îmi poate asculta voios eseurile despre Rotschild şi Troţki, îi ştie pe amîndoi, unul a dat capitalismul, celălalt, comunismul,
"uită-te la el!", poate ridica trei case cu mîinile lui,
"uită-te la tine!", azi nu poţi decît să citeşti Herzog-ul lui Bellow, uită-te cine conduce lumea, atît să zici: "am o familie la Tel Aviv..." şi e destul, dar nu mai am, mama e în cimitrul de la Hulon, nu are importanţă, "ceva tot ţi-a lăsat, nu...?"
da, m-am dus odată cu ea la biroul de înregistrare unde anual trebuia să se prezinte pentru a se constata că e vie, că trăieşte, ca să primească din Germania pensia pentru tata îmbolnăvit de inimă din cauza muncii la zăpadă "sub Antonescu", în fiecare an trebuia să meargă acolo, un turn de nu ştiu cîte etaje unde erau birourile cu sute de pensionari aşteptînd verificarea existenţei lor, cu numere de ordine în mînă, ore întregi într-o sală cu aer condiţionat şi ferestre imense spre mare,
mie mi s-a făcut rău, mama s-a speriat, m-a luat în braţe: "hai, că mai avem puţin... sîntem 238 şi s-a ajuns la 236..." şi a scos sticluţa ei de odicolon, mi-a dat pe frunte: "...nu poţi să-i spui luâ mămica...?", îmi şoptea, nu puteam,
doar sora ei, care venise cu noi ("fiindcă n-o pot lăsa cu tine!", îmi comunicase din timp, sever), mă trase spre ea şi îmi ceru să termin cu prostiile, ea ştia ce am "şi e cazul să-ţi fie ruşine... uită
