Tehnic vorbind, "liber-cugetător" înseamnă "ateu". Adică cineva - spun dicţionarele - care nu crede decît în raţiune şi, în consecinţă, respinge autoritatea oricărei dogme. De curînd, am văzut la televizor un tînăr foarte simpatic, curăţel şi cuviincios, preşedinte al unei organizaţii care protejează libertatea de conştiinţă şi luptă pentru înlăturarea simbolurilor religioase din locurile publice. Tînărul se declara "liber-cugetător". Ceea ce părea să-l salveze era o anumită candoare. Ajuns, prematur, la limpezimi boreale (am putea să zicem chiar "dogmatice"), omul n-avea dubii şi nu-şi punea întrebări. Era prizonierul unei convingeri de beton, asupra căreia nu părea să fi cugetat suficient, valorificînd pînă la capăt măcar resursele raţiunii. Pe scurt, nu era nici cu adevărat "liber", nici "cugetător" în sens deplin. E de înţeles. Nu e la îndemîna oricui să fie, din fragedă tinereţe, şi una, şi alta. Problema credinţei nu se poate rezolva la nivel de abecedar şi de retorică "progresistă". E nevoie de ditamai aparatul speculativ, de lecturi ample şi de o intensă experienţă de viaţă, dacă vrei să te mişti în domeniu cu oarecare maturitate. Sigur, poţi evacua lucrurile rapid, acceptînd, ca pe o achiziţie inviolabilă, ideologia la modă, dar a face asta în numele libertăţii şi al reflecţiei e neserios. E nevoie de mult mai mult ca să fii un ateu credibil. Ca să nu mai vorbim de aroganţa juvenilă a unei autoevaluări, care îşi atribuie beneficiul independenţei de gîndire, ca şi cînd cei care sînt de altă părere ar fi, toţi, nişte slugi decerebrate. Există totuşi o lungă listă de băieţi deştepţi, de la Sf. Augustin la Pascal, de la Toma d’Aquino la Einstein şi Heisenberg, toţi destul de liberi şi destul de cugetători, care n-au avut lejeritatea de a clasa contabiliceşte problema existenţei lui Dumnezeu. Unii dintre ei au reuşit chiar să găsească oarecari compatibilit