Cu Filtru , Florin Faifer continuă să ridice Monumentul Scriitorului Necunoscut, la care lucrează de-o viaţă de om (aşa cum a fost). Florin Faifer e un Hermes al istoriei literaturii, călătoreşte pe acolo cu mintea, cu duhul, cu închipuirea: nu mai are ce învăţa, ştie tot şi încă ceva în plus, îşi croieşte drumuri doar ale sale, după cum îi dă "ghies" inima, descoperă în acea lume vile luxoase, peisaje mirifice, yachturi superbe, dar şi hîrtoape şi răcătănii: şerpuieşte, cum spune, bazîndu-se pe o solidă stăpînire a informaţiei istorico-literare, dar şi pe un strălucitor condei de povestitor. La rigoare, se pot identifica structuri narative în textele istoricului şi criticului literar; cei doi tineri critici care îi recomandă cartea, în calde şi pertinente prezentări pe coperta a patra, vorbesc, pe bună dreptate, despre "filigranul preţios al frazei" (Bogdan Creţu), ori despre un "excepţional talent portretistic" şi "înclinaţia irepresibilă pentru evocare: autorul pune în scenă un spectacol fascinant, în care criticul devine actor şi intră în dialog nu doar cu personajele operelor interpretate, ci şi cu sine" (Antonio Patraş). în adevăr, ocupîndu-se, de pildă, de memorialişti, Florin Faifer este el însuşi un memorialist: el evocă acum, cunoaşte prea bine faptele şi, de aceea, le îmbracă în faldurile povestirii: Ion Ghica, Iorga, dramaturgi interbelici (Victor Eftimiu, a cărui imensă operă e contabilizată nu fără maliţie, Victor Ion Popa, Cella Serghi, M. Sebastian, Al. Kiriţescu sînt profiluri de dramaturgi dintr-o posibilă şi probabilă istorie a dramaturgiei noastre), Paul Celan ("văzut" prin lentila memorialisticii lui Petre Solomon) reprezintă ţintele evocării povestitorului: iată o pagină şi semnificativă, şi preţioasă: "Bucureşti, primii ani de război. în Ťoraşul lui Matei Caragialeť, care, în pofida atîtor încercări, nu-şi irosise farmecul, nici exuberanţa, pop